Fără anestezie

Intrăm cu noul ev în carantină
Punând bizareriilor hotar,
Căci au uitat cocorii să mai vină
Și-avem un anotimp interimar.

Plouă de jos în sus și ziua-i noapte
Căci zorii-ntârzie la machiaj,
Și-n strepezire de idei necoapte
Umanitatea intră-n derapaj.

Nu-i un coșmar din somnul rațiunii
Ci e halucinantul adevăr,
Căci dăm pe „astăzi” ca tribut minciunii
Și-l abordăm pe „mâine” în răspăr.

Cu indolență ne purtăm eclipsa,
Imuni la dragoste, de spirit goi,
Și chiar dacă se joacă-Apocalipsa
Noi vom boci abia din actul doi.

E veacul meu, e timpul vieții mele
Când curg fără anestezii prin ani,
Trăind azi profețite „vremuri grele”,
Să ne trezim, iubiți contemporani!

Mă dor nefericite legi nedrepte,
Mă dor Sodome renăscând subit, 
Mă dor acele  neumblate trepte
Urcând spre Adevărul zămislit.

Eu sufăr, Doamne, însă în durere
Nu am venit să-Ți cer anestezii,
Ci să mă-mbraci, Părinte, cu putere
Și foc să-mi dai, să pun în poezii.

Și-n evul nou, intrat în carantină,
Contaminat de întuneric gros,
Să duc din Torța cerului lumină,
Călăuzindu-mi frații spre Cristos.

Amin
Vulcan, 27 februarie 2016

Vreau acasă, nene Barnevernet!

Mă aude cineva, nene? Sau ești tanti? Căci pe aici lucrurile sunt tare încurcate în privința asta. Cum am ajuns aici? Și de ce? Și unde-mi sunt părinții? Dar frățiorii?

Am înțeles că cei care se învârt în jurul meu, în această casă total străină, sunt „părinți surogat”. După logica mea infantilă (poți să mă contrazici dacă te ține „procesorul”), un surogat, adică înlocuitor, se folosește atunci cînd ceva nu mai funcționează. Sau lipsește.

Dar să înlocuiești părinții iubitori cu surogate este un gest criminal. Și tot după logica mea de copil, astfel de prostii uriașe fac adulții care nu au primit nicio pălmuță la fund când au făcut prostioare.

Nene Barnevernet, mata ai avut mamă? D-aia de-adevăratelea, nu surogat. Dacă da, trebuie să-ți amintești cum se percepe mama, cu un simț special. Al șaselea, căci de cinci simțuri am învățat la școală.
Este simțul prin care atmosfera „ca la mama acasă” ne umple ființa. Prin simțul acesta, clătitele cu gutui și cu…dragoste sunt mai mult decât mâncare, intrând în patrimoniul spiritual al propriei ființe. Și înghețata cu alune și dragoste. Nicăieri în lume acestea nu vor mai fi la fel. Nu vor fi „ca la mama acasă”.

Mângâiere mamei pe frunte, care alungă instantaneu durerea de cap, o simți cu inima, datorită legăturii create prin acest simț special. Și dacă ai avut parte de toate astea, cum poți să crezi că există surogate pentru ele? Sau ai amnezie? Căci altfel nu mai ești nici nene, nici tanti, ci un robot programat să distrugă relațiile bazate pe dragoste. Și o astfel de atitudine este satanică.

Nene Barnevernet, mă înfioară și acum lacrima mamei, pe care i-o surprindeam ștergându-și-o pe furiș când se ridica de pe genunchi. Se ruga pentru noi. Și Dumnezeul nostru, care pare să-ți fie străin, ascultă rugăciunile. Nu-L mânia, nene.

Aveți surplus de surogate? Dacă ai accepta sugestii de la mine, așa micuț cum sunt, ți-aș spune ce să faceți cu ele. Am cunoscut copii orfani. Lor le-ar prinde bine astfel de părinți. Sau celor abandonați.Acesta este rolul înlocuitorilor.

Dar eu am păriți și vreau acasă. Acesta este interesul meu. „Interesul superior al copilului”, pe care-l trâmbițați. Vreau educația sănătoasă de la părinți, ca să nu ajung ca matale, făcând prostii la maturitate. Cum este răpirea copiilor din familii.

Nu te impresionează lacrimile unui copil, nene? Vezi că inima „surogat” nu funcționează? Vreau acasăăăă! Vreau să-mi șteargă mama dulceața de pe față, după ce mă voi fi săturat de clătite, vreau să mă hârjonesc cu frații mei și vreau să mă arunce tata sus, sus, până la cer, apoi să mă prindă în brațe și să-i aud în ureche șoapta: „Mulțumesc Domnului pentru voi!”

Dacă n-ai avut parte de un astfel de cămin, te invităm pe la noi. Să vezi ce clătite face mama.
Și-o să te învăț și un cântec despre Domnul Isus. O să-l cântăm cu toți.
Vreau acasăăăăăăă!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 22 februarie 2016

Sonetul biruinței

Pe calea jalonată de constrângeri
Sărut cu talpa goală mărăcini,
Și ochii mi-s de întuneric plini,
Căci nu mai văd lumină-n geam la îngeri.

Se năpustesc din negre vizuini
Ispitele cu sângerii răsfrângeri,
Și viața mi-e țesută din înfrângeri
Când prind în deznădejde rădăcini.

Dar dacă fac din rugăciuni zăgazuri,
Când viața-n iureșu-i dezlănțuit
Se năpustește-asupră-mi cu talazuri,

Aud mesajul Cerului, subit,
Peste vacarmul multelor necazuri:
Hai, îndrăznește, Eu am biruit!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 17 februarie 2016

Felix Martian - Mesajul potrivit și timpul cercetării (Predică video)

Cazul Bodnariu, dușul rece al trezirii

Drama familiei Bodnariu nu constituie un caz singular. Multe alte drame similare s-au consumat în spațiul pe care-l incriminăm, dar care abia acum ni se fac cunoscute. Multe alte familii și-au înghițit lacrimile deznădejdii în tăcere, sau strigătul lor după ajutor n-a găsit canalul cu audiența potrivită.
Familia Bodnariu l-a găsit. Strigătul lor sfâșietor după ajutor a rezonat în inimile a mii și mii de români. Și nu numai. De aici și de pretutindeni.
Și oamenii au simțit dușul rece al trezirii. Rece ca apele Oceanului Arctic, sărutând cu fiorduri țărmul Norvegiei.
Dacă tot s-au mai auzit voci care susțineau justețea legilor, a regulilor aplicate de țări mai dezvoltate, mai „civilizate”, iată că acest duș ne determină să ne reevaluăm părerea. Această „civilizație” poate fi spoiala de camuflare a șarpelui veninos. A pericolului.
Trezirii i-a urmat reacția. Mișcarea. Și ceea ce părea la început un sprijin confesional pentru această familie, s-a dovedit în scurt timp a fi altceva. Pentru că, depășind cadrul confesional, mișcarea de protest a devenit sprijinul oamenilor simțind pentru oameni.
Iar dacă scepticismul unora s-a manifestat prin întrebarea: „Unde este Dumnezeu, în toate astea?”, aș putea să le răspund acum: „Iată-L!” Dumnezeu este alături de cei care cântă în stradă, în marile orașe din țară, dar și din Europa și America. Este alături de cei care, neputând să participe la protest, se roagă acasă. Sau în biserici.
La protestul de ala Oradea au fost alături, pe aceeași scenă, liderii a șapte confesiuni creștine. Aceasta dovedește unitate în dragoste față de semeni. Dar și în fața unui pericol, a unei amenințări comune.

A fost nevoie de un duș rece, care a însemnat suferința familiilor Bodnariu, Rădulescu, Nan, și câte or mai fi, ca să ne trezim în fața pericolului. Să înțelegem că trebuie să ne sprijinim cu dragoste. Să apărăm adevărul în numele Adevărului. Adică al lui Cristos. A Celui care a spus: „Lăsați copiii să vină la Mine!”
Dușul ne-a trezit, dar suferința încă persistă. Să continuăm, însă, în aceeași direcție, rugându-ne: „Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!” (Ps.118:25)

Simion Felix Marțian

Copiii aparțin părinților!

Mi-am supraevaluat echilibrul interior și controlul asupra supapelor care-mi dozează sentimentele. Nu eram pregătit pentru încă o lovitură. Căutând să fiu la curent cu evoluția dramei familiei Bodnariu, am întâlnit această afirmație mai mult decât șocantă: Copiii aparțin Statului.

Ludovic al XIV-lea, Le Roi Soleil, a spus: „L’Etat c’est moi!”. Statul sunt eu. Dar pe el îl folosim doar ca exemplu de absolutism monarhic. Care este, totuși, rolul Statului în democrația contemporană?

Că un sistem face o astfel de afirmație, nu e surprinzător, pentru că diavolul poate să spună orice. Surpinzător, dureros, sfâșietor e faptul că sunt oameni care îmbrățișează astfel de idei. Cui aparțin copiii?

Toate războaiele care au însângerat filele istoriei au pornit de la proprietate. De la încălcarea și apărarea ei. Oamenii au avut dintotdeauna un puternic sentiment al proprietății. Astăzi vorbim tot mai mult de „proprietate intelectuală”. Proprietate apărată de lege prin „drept de autor”, „marcă înregistrată”, „brevet de invenție”.

Potrivit acestei legi, un condeier poate să spună: „Bucură-te de scriitura mea, sau critic-o, dar asta e ceea ce am putut eu să transmit din ceea ce simt. Apropie-te de ea, citește, dar lasă lucrurile așa cum sunt. Sunt metaforele mele. Și virgulele mele. E semnătura mea, e parte din mine”.
„Lasă-ți urechile mângâiate de muzica mea”, spune compozitorul. ”Dar lasă diezii la locul lor. Și bemolii. Vrei altceva, caută în altă parte. Aceasta-i muzica mea, semnată de mine.”

Atitudini similare pot avea plasticienii, actorii și toți ceilalți. Sunt proprietarii a ceea ce au creat și-și oferă creația spre folosul celorlalți. Dar le aparține. Cu semnătură.
Tuturor ni se pare normal ca proprietatea să fie apărată în felul acesta. Și acum apare absurdul. Statul îmi apără semnătura prin lege, dar se face stăpân pe ceea ce am creat ca viață din viață. Pe ceea ce am semnat cu adeneul meu unic.

Copiii aparțin statului? Se pare că așa stau lucrurilr în unele țări, și oamenii resimt dureros asta. Și pentru că aceste țări sunt „mai civilizate”, se găsesc unii care să le dea notă mare pentru tot ce fac. Sau bulină favorabilă.

De ce nu înțelegem, oare, că „civilizație” nu înseamnă doar autostrăzi și supermarketuri. Că înseamnă și spiritualitate. Și relații interumane.
Între omul care-și aruncă neglijent pe jos ambalajul de la înghețată, dar îmi răspunde cu ochi luminoși și zâmbet larg când îl salut cu „Doamne-ajută!”, și super ordonatul aseptic, care privește prin mine cu ochi albi, ca prin sticlă, îl prefer pe primul. Este mai uman, iar la problema ghemotocului de hârtie se mai poate umbla, cu șanse mari de rezolvare. Pe celălalt, însă, nu-l mai încălzești nici cu napalm.

Civilizație nordică? Or fi având de toate, dar Norvegia e fruntașă în top la sinucideri, divorțuri și boli venerice.

Renunț bucuros la porția mea de autostradă, de-ar fi să umblu numai pe drumuri forestiere, dar doresc o civilizație în care să-mi cresc copiii în dragoste de Dumnezeu și de semeni.
Sunt categoric împotriva abuzului asupra copiilor, dar abuzul trebuie definit în mod realist.

Cei abilitați să intervină în sprijinul copiilor să înțeleagă unde e nevoie de ei. Pentru că este nevoie. Și sărăcie este.

Dar intervenția acolo unde nu este nevoie, unde nu sunt nici doriți nici așteptați, este abuz. Acesta este abuz! Și-atunci pe cine condamnăm?

Simion Felix Marțian
Vulcan, 17 ianuarie 2016

https://simfelixmarblog.wordpress.com/

Felix Martian - Să așteptăm pe Domnul (Predică video)