Sonetul ploii

Pe umerii zilei lumina difuză
Îşi caută drumul prin nord şi prin sud,
Prin estul şi vestul ce-n ploi se exclud,
Şi ziua, ea însăşi, ne pare ursuză.

De ploaie veşmântul pământului ud
Atinge cu gheaţa-i şi pleoapă şi buză,
Şi-n curgerea tristă ce tihna-şi refuză
E umed şi sâmburul gândului nud.

Dar cum printre picurii grei care cad
Văd viaţa în verde trăindu-şi seninul,
Când fruntea-şi ridică spre nori un răsad,

În ploaie văd harul ce-l toarnă Divinul,
Şi strig, cu genunchii în iarba de jad:
Dă ploaie, Părinte, şi vieţii fă-i plinul!

Amin
Vulcan, 16 mai 2014   Simion Felix Martian