Franţa trăieşte în mine prin trecutul ei, datorită unei apreciabile infuzii de literatură franceză, pe care am primit-o încă din copilărie. N-am vizitat-o, dar dacă aş fi făcut-o, n-aş fi început cu Turnul Eiffel. Aş fi început, da, cu Notre- Dame. Şi aş fi continuat cu Louvre şi Versailles. Poate tocmai pentru faptul că ele vin dintr-un trecut mai îndepărtat.
Arde Notre Dame! Am fost cutremurat şi eu, ca atâtea alte milioane de oameni. Fără vreo analiză ideologică. Pentru început, în obiectiv era dezastrul. Şi acesta însemna pierderea imensă, atât materială cât şi spirituală. Pentru că Notre Dame rămâne, totuşi, un simbol.
Sunt creştin, fără să fiu catolic, sunt european, fără să fiu francez, iar simbolurile nu le consider strict necesare. Am învăţat, încă de când m-a „dezateizat” Dumnezeu, scuturându-mă de argumente, că „închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr”(Ioan, 4:23). Cu toate astea, am fost profund afectat de incendiul parizian.
Pentru că într-o Franţă atee, a cărei dimensiune religioasă tinde să devină islamul, pierderea simbolurilor creştine este dureroasă. Eu ştiu că pot să mă închin oricând şi oriunde, purtându-L pe Cristos în mine prin ceea ce sunt şi ceea ce fac, dar mă doare să văd că pierde teren creştinismul. Singura religie mântuitoare!
La fel de dureroasă a fost dezlănţuirea pătimaşă a disputelor. S-a vorbit din nou despre „spaţiile mici”, „copiii din Africa”, „şcolile şi spitalele din Romînia”. Au fost acuzaţi de duplicitate cei ce deplâng soarta Catedralei pariziene, în timp ce o atacă pe cea de la Bucureşti. Au fost acuzaţii reciproce de ipocrizie între cei ce donează pentru Catedrală şi cei care nu donează. E greu şi să faci o sinteză, darămite să descâlceşti iţele. Şi nici nu mi-am propus.
Actul înălţător al acestei drame l-a constituit imaginea cu oamenii care plângeau pe străzi. Nu, nu le ardea propriul acoperiş. Ardea o Catedrală. Iar dacă se mai plânge pentru un locaş închinat lui Dumnezeu, mai este speranţă. Este un prim pas. Următorul, şi cel mai important, este să ne închinăm cu sinceritate „în duh şi în adevăr”.
Pentru că, mai spunea Mântuitorul, „astfel de închinători doreşte şi Tatăl”.
Simion Felix Marţian
Vulcan, 19 aprilie 2019
Vulcan, 19 aprilie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu