joi, 31 ianuarie 2013

Olarul

Simion Felix Marțian
Mă plec smerit în faţa Slavei Tale
Şi, cu evlavie, adânc mă-nchin,
Abandonându-mă cu totul, moale,
În mâna Ta, Olarule divin.

Striveşte-n mine, Doamne, răzvrătirea
Şi tot ce nu se lasă modelat,
Din lutul bun îndepărtează firea,
Căci vreau, Părinte, să fiu vas curat.

Doar Tu poţi să îmi dai forma dorită
Şi vreau să-Ţi semăn, Doamne, tot mai mult,
Fiinţa mi-e cu totul copleşită,
Voinţa-mi Ţi-e supusă: tac şi-ascult.

Eu ştiu că lutul modelat de Tine
Devine trainic doar trecut prin foc;
De vezi că mai există teamă-n mine,
Alung-o Tu şi dă-mi credinţă-n loc.

Să cred că şi în foc îmi eşti alături,
Focul lucrând la trăinicia mea,
Iar Tu urmând cenuşa să o mături,
În mine rămânând lucrarea Ta.

Abia când trăinicia-i dobândită
Voi fi împodobit, frumos ornat,
Lucrarea fiind astfel isprăvită
Şi vasul gata de-ntrebuinţat.

Mă plec smerit în faţa Ta, Părinte,
Ca rod al modelării mă închin,
Sunt acum trainic, am podoabe sfinte,
Dar mai doresc ceva: să fiu vas plin.

Amin
Vulcan, apr.2007     Simion Felix Marțian

marți, 29 ianuarie 2013

Ultima șansă

Simion Felix Marțian
Trecea Isus pe drum spre Ierihon,
Un ultim drum prin antica cetate,
Trecea al mântuirii bastion
Spre moarte, spre-nviere şi spre tron,
Spre a împărăţi-n eternitate.

A mai trecut Isus pe acel drum
În minunata Sa peregrinare,
Cu gloatele pe urma Lui, duium,
Dar orbul Bartimeu abia acum
Găsi prilejul pentru vindecare.

În bezna-n care el trăia închis
S-a strecurat o rază de speranţă;
Se-ntrezărea-mplinirea unui vis,
A unei vieţi în univers deschis
Şi-aceasta-i puse-n voce cutezanţă.

Trecea prin faţa lui Cel ce putea
Şi poate, din vecie în vecie,
Să lumineze cu Lumina Sa
Şi pentru Bartimeu asta era
O şansă nesperată, şansă vie.

"Ce vrei să-ţi fac?", l-a întrebat Isus
Şi ce putea altceva să-şi dorească
Decât un răsărit fără apus,
Lumină-n ochii săi, venind de sus,
Ca faţa celor dragi să o privească.

A fost un ultim drum prin Ierihon
Iar pentru cel ce nu-ndrăznea să spere,
Trăind într-un continuu abandon
Şi percepând viaţa doar ca zvon,
Ultima şansă de-a primi vedere.

Mai trece Domnul şi azi prin cetăţi
Dar nu ştim când şi cât o să mai vină;
Nu amâna iar pentru alte dăţi,
Din beznă ieşi, viaţa azi refă-ţi
Luând acum lumină din Lumină.

21.03.2007     Simion Felix Marțian

marți, 22 ianuarie 2013

Stânca şi iubirea


    Atunci când vorbim despre stâncă,sau doar ne gândim la ea,atributele care se impun
sunt trăinicie,siguranţă,statornicie,chiar dacă ea este un element decorativ magnific,într-un peisaj încântător.Această prioritate este dată de faptul că frumuseţe găsim în tot ce ne înconjoară,dar stânca este cea care poate oferi adăpost în calea puhoaielor,a vijeliilor.
     Deşi este admirată pentru neclintirea ei,imaginea stâncii este,totuşi,asociată uneori oamenilor impasibili,lipsiţi de sensibilitae,imunizaţi,se pare,la emoţii.Şi totuşi...
     Dar mai bine să urmărim dialogul:
    -Te iubeeesc!!!
    -Te iubeeesc...te iubeeesc...te iubeeesc...te iubeesc...te iubeesc...
Acest „dialog”are loc între om şi stâncă.Neverosimil?Nu,este real,doar că „răspunsul”nu este decât...ecoul.Fiind un fenomen bine cunoscut,nu-l voi mai defini şi nici nu voi vorbi de caracteristicile fizice ale ecoului,amintind doar că este una dintre bucuriile copilăriei.
     Dialogul pe care l-am reprodus mai sus se aude frecvent în frumoasa vale a Rinului,unde pe malul său drept se află celebra stâncă Loreley.Acest răspuns îl putem primi şi în faţa altor obstacole,însă în condiţiile deosebite de aici ecoul se multiplică,
având şi o claritate impresionantă.
     Turiştii care vizitează stânca repetă cu încântare această experienţă deosebită,dove-
dind prin aceasta setea omului de dragoste,dorinţa lui de a fi iubit.Această sete nu poate fi potolită însă de...ecou.
    Să privim acum spre Stânca veacurilor,spre Domnul.Dacă bazaltul şi granitul sunt supuse eroziunii,iar adăpostul ce ni-l oferă este trecător,Stânca mântuirii noastre(Ps.95:1) este Statornicia Însăşi,din veşnicie în veşnicie,adăpostul sigur care nu lipseşte niciodată în nevoi(Ps.46:1).Cât despre sentimente...
   Dar mai bine să repetăm dialogul anterior:
   -Te iubeeesc!!!
Şi răspunsul vine:
   -Eu te-am iubit mai întâi(1Ioan 4:19)căci iubirea Mea este veşnică(Ieremia 31:3)şi este atât de mare încât am dat pe singurul Meu Fiu să moară pentru ca tu să ai viaţă veşnică(Ioan 3:16).
   De data aceasta nu a mai fost ecoul.A vorbit Stânca.
   Veniţi,deci,cu îndrăzneală la Stânca mântuirii,singurul adăpost absolut sigur,El,Izvorul dragostei eterne.

08.06.2010    Simion Felix Marțian

vineri, 18 ianuarie 2013

Ciclu de iubire

Simion Felix Marțian
Mă simt iubit încă de dimineaţă
Când, dezlipit de vis, cobor din somn,
Scăldat în soare eu păşesc în viaţă
Iar Tu mă ţii de mână, dulce Domn.

Mă ţii apoi în palme de amiază
Când le întinzi spre mine din zenit,
Şi când îmi mângâi faţa cu o rază
Trăiesc sublimul, căci mă simt iubit.

Iar când luminile crepusculare
Pe orizont mai pâlpâie abia,
În binecuvântata înserare
Care coboară, simt iubirea Ta.

Când bezna înfăşoară-ntreaga fire
Şi stelele clipesc pe firmament,
Simt că-s cuprins în ciclul de iubire,
Un ciclu repetabil... permanent.

Amin
Vulcan, febr. 2007    Simion Felix Marțian

miercuri, 16 ianuarie 2013

Zbor cosmic

Simion Felix Marțian
Suntem minusculi, ţintuiţi de Terra,
Plătindu-i gravitaţiei tribut;
Un clopot peste noi e atmosfera,
Dar vrem să evadăm acum când era
Numită "spaţială" a-nceput.

Tehnologii ce ieri păreau doar vise
Prind astăzi viaţă într-un ritm alert,
Noi orizonturi par a fi deschise
Spre lumi de taină, încă nedescrise,
Un drum ispititor, însă incert.

Ne depăşim condiţia, se pare,
Când ne-avântăm, semeţi, spre infinit,
Cu gama de-aparate zburătoare
Mai diversificată şi mai mare,
Dar ne-amăgim şi visu-i ne-mplinit.

Ne depărtăm la multe mii de mile
Şi ne întoarcem cu un gând durut
Că depărtările ne sunt ostile
Şi-un vis de clipe, ore, poate zile,
Se frânge trist, un lut chemat de lut.

Oricât am vrea, nu e justificată
Hălăduirea printre sori apuşi
Sau hoinăreala-n galaxie, roată,
Căci nouă ni s-a dat doar Terra, toată,
Şi deocamdată stăm unde-am fost puşi. 

Nu porţi intergalactice-or deschide
Drumul prin spaţii, cosmo-glorios,
Sau ceva vortexuri spiraloide,
Ci inimi clocotind de dor, toride,
Trecând prin Uşa care e Cristos.

Prin El vom fi în legitimitate
Pe siderale căi, în zbor cântat,
Vom fi acasă peste tot, căci toate
Drept moştenire nouă ne-or fi date
Ca unor vrednici fii de Împărat.

Veniţi dar, împliniţi-vă dorinţa
De a zbura etern, pe căi de vis,
Uşa-i Cristos, urmează pocăinţa
Păşind prin El, având în El credinţa,
Şi-n veci vom fi cu El în Paradis.

Amin
Vulcan, febr. 2007     Slmion Felix Marțian

luni, 14 ianuarie 2013

Afară ninge liniştit...


  
   Afară ninge liniştit. Sau poate că nu mai ninge. Poate că nu ningea nici atunci când Coşbuc îşi începea astfel poezia „În seara de Crăciun”. Dar cu siguranţă ningea în acel tablou din copilărie şi ningea cu idilism peste amintirile lui.
   Uitându-se nedumeriţi în jurul lor, oamenii se întreabă tot mai des, chiar dacă uneori în şoaptă: unde sunt zăpezile de altădată? Şi asta fără nici o aluzie la Francois Villon. Îi încearcă sentimentul că au fost deposedaţi de ceva foarte valoros. Dar asta numai în scurtele momente de răgaz. Aparţin, oare, zăpezile trecutului? Unei perioade istorice bine determinate? Sau, mai degrabă, trecutului fiecăruia, acelui crâmpei de viaţă numit copilărie?
   Poate că pragmatismul exacerbat al omului contemporan îl împiedică să vadă ninsoarea. Sau poate că o topeşte cu laserul privirilor iscoditoare, cu temperatura ridicată a procesorului personal aflat într-o continuă activitate, pe care nici vis-coolerul iernii nu-l mai răceşte.
   Afară ninge cu versuri de Coşbuc şi cu copilărie. Omul contemporan nu vede ninsoarea. Are motoarele turate la maxim în căutarea unor noi metode de…accelerare. Cerc vicios şi…păgubos. Nimic nu poate compensa pierderea imaginilor pe lângă care trece. Când goana sa nebună îl istoveşte, răscoleşte printre amintiri. Îşi regăseşte copilăria, inocenţa, vede ninsoarea şi…pictează felicitări. Pentru Sărbătorile de iarnă pictează. Bucuria regăsită i-o simţim în aceste felicitări.Mereu aceleaşi,din elemente care compun tihna: ninsoare…liniştită, case cu ferestre luminate, nămeţi şi colindători.
  Nu-ţi sună cunoscut? Tentant? Hei, omule, cu tine vorbesc! Opeşte motoarele! Şi procesorul prea înfierbântat. Ieşi afară în noaptea de iarnă, sau măcar deschide fereastra.
   Soarbe cu privirea argintul zăpezii şi lasă-ţi inima să zburde împreună cu fulgii. O, iată şi colindătorii venind printre troienele „ca altădată”. Ei fac parte dintr-un lung şir de mesageri, urmaşi ai celor cărora îngerul le-a spus la Betleem: „astăzi în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor, care este Cristos, Domnul”.
  Acum bucuria este deplină.Colindătorii îşi continuă drumul în noapte.O noapte de vis şi totuşi reală. Cu ninsoare reală, cu colindători reali, cu mesaj real: S-a născut Mesia!

Vulcan, dec.2011     Simion Felix Marțian

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Drum european

Simion Felix Marțian
Când filele istoriei se-ntorc
Şi "azi" e pasul dintre "ieri" şi "mâine",
Bobu-n clepsidră se transformă-n pâine
Şi-n teascul vremii strugurii se storc.

Noi ne închipuim că tragem sfori
Şi urmărim diverse interese,
Însă istoria încet se ţese
Iar noi rămânem simpli spectatori.

Suntem la răsărit de continent
Şi, mândri, azi păşim spre aderare,
Ni se deschide-o Europă-n care,
Cândva, era un creştinism ardent.

Pe-aici mai strigă sânge de martiri,
Vărsat lângă cărări apostolare,
Şi urmele Bisericii primare
În tainice amurguri dau sclipiri.

Secole-ntregi a colindat Cristos
O Europă gata de-nchinare,
Dar azi găseşte storuri şi zăvoare,
Iar creştinismul la mezat e scos.

Un păgânism îngrozitor, barbar,
Cuprinde Europa ca o plagă
Şi-un creştinism anemic, fără vlagă,
Mocneşte-ncet, un foc rămas doar jar.

Istoria s-a scris, am aderat
La Europa, casa noastră mare,
Dar nu uitaţi, nimic nu-i la-ntâmplare,
Prin noi, Stăpânul are de lucrat.

În România încă-i Foc divin
Iar creştinismul e la el acasă,
Şi dacă de europeni ne pasă,
Prin Europa cu Cristos pornim.

Dorita aderare, ieri doar vis,
S-a-nfăptuit, dar cu un scop anume:
Să ducem vestea mântuirii-n lume
Pe-un drum european, acum deschis.

Amin
Vulcan, 27 ian. 2007     Simion Felix Marțian

vineri, 4 ianuarie 2013

Sonet geros


Referințe
Simion Felix Marţian
Când gerul e mai mult decât...zăpezi
Și prin prezența lui devine stare
Care te invadează lent și doare
Și te îndeamnă să capitulezi,

Când orice pâlpâire parcă moare
Și-s negre geruitele amiezi,
Dorind căldura s-o reinventezi,
Te-mpotrivești cu sârg la disperare.

Și iată că speranța din Cuvânt
Vine ca un dezgheț al înnoirii
Purtată-n taina unui legământ,

Căci dincolo de limitele firii
Va răsări, ca un deznodământ,
Eternul Soare al neprihănirii.

Amin
Petroșani, 03 ian. 2013    Simion Felix Marţian