joi, 19 aprilie 2018

Toma și credința semnelor

Toma
Învierea se produsese, dar ucenicii erau încă derutați, departe de certitudini. Erau mai degrabă confuzi, îndoielnici, încolțiți de spaime. Teama de iudei și de eventualele lor represalii îi făcea să stea cu ușile încuiate.
Încăperea cu ușile zăvorâte este scena în care își face intrarea, în chip miraculos, Înviatul. Dovedise prin învierea Sa că nu era un învățător, ci Învățătorul. Era Cristosul. Și acum stătea în fața lor, rostind: „Pace vouă!” L-au văzut, L-au auzit și n-au mai avut nicio îndoială. Au înțeles și misiunea care le stătea în față, de continuatori ai lucrării lui Isus.
Toma, însă, lipsise de la această întâlnire. O absență regretabilă, o experiență miraculoasă pierdută, dar cel mai dureros era faptul că relatarea fraților nu reușea să-l convingă. Să-i alunge îndoielile. Ceilalți Îl văzuseră și-L auziseră, dar el voia, pentru a crede, mai mult. Voia să-L și atingă.
Putea Isus să-i refuze acest semn? Putea să-l lase pradă îndoielilor pe acest ucenic care se dovedise loial, temerar și deschis la învățătură? A revenit, așadar, la același loc de întâlnire, când era și Toma cu ucenicii.
L-a convins, prin prezența Sa, și a primit închinarea acestuia: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”(Ioan 20:28)
Diavolul cultivă intensiv îndoiala și-i aruncă sămânța peste tot. Atunci când o simțim înfășurându-ne, ne amintim de Toma și de cererea lui. Un semn ne-ar întări în credință -cugetăm- și ne-ar smulge din înlănțuirea incertitudinii. Și s-ar putea ca Dumnezeu să ne răspundă. Dar e la fel de posibil să nu ne răspundă, pentru că aceasta este excepția, nu regula.
Regula este cea formulată de Isus, ca răspuns dat lui Toma: „Ferice de cei ce n-au văzut, și au crezut.” (Ioan 20:29) Și pentru aceasta avem Cuvântul. Și rugăciunea cunoscută: „Ajută necredinței mele!”
Poate că vom avea un drum jalonat cu semne divine, dincolo de binecuvântările de fiecare zi. Dar ceea ce este cert rămâne stâlpul de foc al Cuvântului și „norul mare de martori” cu experiențele lor.
Trebuie să vezi, ca să crezi? Orbul a crezut și-apoi a văzut. De altfel, Isus a spus: „Dacă vei crede vei vedea slava lui Dumnezeu.”(Ioan 11:40)
Simion Felix Marțian

joi, 5 aprilie 2018

Felix Martian la Credo Tv. - Mormântul gol


Felix Martian la Credo Tv - Batalia din Ghetsimani


Felix Martian la Credo Tv. - Dealul Căpățânii


Isus în Templu, la exchange

DSC_0043c
„Toate drumurile duc la Roma”, spuneau vechii romani. Dar nu se aplica și la evrei, pentru că în perioada sărbătorilor toate drumurile lor duceau la Ierusalim. La Templu. Veneau din cele patru vânturi, de pe unde-i purtaseră pașii, pentru a sărbători împreună. Și a aduce jertfe. Așa le poruncise Dumnezeu.
Sărbătoriseră primul Paște înainte de trecerea prin Marea Roșie, și au continuat să-l sărbătorească de-a lungul timpului. În semn de aducere aminte. Și de ascultare.
Și era o nouă primăvară. Și un alt Paște. Altfel. Și primăvara și Paștele. Unice.
Pelerinii veneau puhoi spre Ierusalim, ca la fiecare sărbătoare. Dar Paștele acesta urma să rămână în istorie. În cea veșnică. Căci printre cei veniți să se închine era și Isus, Învățătorul din Galilea. Dumnezeu și om. Și urma să plece din Ierusalim doar Dumnezeu.
A fost primit cu urale la poarta cetății. O cetate pe care o iubea. Și pentru care a plâns. Strălucea în soarele primăverii Ierusalimul, purtând ca pe-o coroană Templul de pe Muntele Moria. Ținta lui Isus.
Atmosfera de la Templu L-a dezamăgit, însă, iar reacția Sa ne prezintă, parcă, un alt Isus. E drept că vacarmul de acolo nu putea să-L mulțumească. Când murmurul rugăciunilor era acoperit de mugetele boilor aduși la vânzare. Sau behăitul oilor. Căci uguitul porumbeilor, jertfa celor săraci, era mai puțin supărător. Și mai era și zornăitul monedelor de pe tarabele schimbătorilor de bani.
Toate astea în Casa lui Dumnezeu, locul de închinare. Cum s-a ajuns aici? Cei care vindeau păsări și animale pentru jertfe veneau în întâmpinarea nevoii pelerinilor, care nu puteau să le aducă cu ei de la Roma. Nici de la Atena, Damasc, sau alte cetăți îndepărtate. Ar fi explicabil.
Același lucru se întâmpla și cu schimbătorii de bani. Taxa la Templu se plătea în moneda Tirului, or plătitorii veneau din toate părțile, având monede grecești sau romane. Banii trebuiau schimbați. Și atunci de unde reacția lui Isus, care ni-L face de nerecunoscut?
El care S-a dovedit atât de îndurător, gata să ierte, devine deodată intolerant față de acești comercianți din curtea Templului. Și acționează în consecință, scoțându-i afară din Templu. Iar schimbătorilor de bani le răstoarnă mesele.
De ce? Pentru că lui Isus nu-i plac lucrurile amestecate. Spiritualitatea este spiritualitate. Activitatea acestor oameni avea legătură cu închinarea, fără, însă, a face parte din ea. Și locul lor nu era acolo, ci la piață.
Oare câte din activitățile noastre, de altfel necesare mersului lucrării, le substituim adevăratei închinări? Oare de câte ori nu murdărim curtea Templului cu activități prin care urmărim un câștig? Dacă nu în bani, în faimă.
Isus vrea închinare sinceră. Și curățenie în curtea Templului. Putem să învățăm din experiența iudeilor, sau să așteptăm…biciul din ștreanguri. Ce alegem?
Simion Felix Marțian

Felix Martian la Credo Tv.- Procesul lui Isus


miercuri, 28 martie 2018

Cu manifestanţii, de la ,,Osana!” la ,,Răstigneşte-L!”

N-a fost mobilizare generală şi n-a fost nici acţiune organizată. A fost o manifestare a bucuriei generale, care a fost generată de împlinirea unui vis. Sau, mai degrabă, de iluzia acestei împliniri.
Isus venea la Ierusalim pentru a sărbători Paştele. Acel Isus? Da, Învăţătorul din Galileea. Cel care a făcut atâtea minuni peste tot pe unde a trecut? Da, tocmai a dat vedere unui orb la Ierihon, înainte de a ajunge aici.
Veşile despre minunile Sale circulau cu rapiditate, aşa că cei care n-au fost martori oculari nu erau străini, totuşi, de ceea ce făcea Galileanul. Ştiau, deci. Şi mai ştiau şi profeţiile privitoare la Mesia, ca buni cunoscători ai Scrierilor sacre.
Şi, peste toate, la această ultimă intrare în Ierusalim, Isus nu-şi mai ascunde identitatea. Împlinirea profeţiilor era atât de vizibilă prin ceea ce se petrecea, încât mulţimile nu mai aveau îndoieli. De aceea au strigat: ,,Osana! Binecuvâtat este Cel ce vine în Numele Domnului, Împăratul lui Israel!”(Ioan 12:13)
Strigau crezând, dar credinţa lor era atât de fragilă. De aceea a plâns Isus privind Cetatea. Ştia ce urma să se întâmple. Doar noi ne mai arătăm surprinşi de întorsătura lucrurilor, deşi n-ar trebui, cunoscând natura umană.
Manifestanţii de la poarta Ierusalimului au fost dezamăgiţi de Cel aclamat. Ei aşteptau un împărat care să-i scape de jugul roman. Despre Împărăţia pe care o aducea Isus nu ştiau nimic. Ei aveau aştepările lor, care nu le-au fost împlinite. Se explică, deci, dezamăgirea. Şi pierdere entuziasmului. Dar de ce au mers mai departe, spre cealaltă extremă?
,,Răstigneşte-L!, striga mulţimea, răspunzând întrebării lui Pilat. Dar de ce? N-a răspuns, într-adevăr, aşteptărilor lor, dar rămânea în continuare eroul pozitiv. Lucrarea Lui îi pusese pe toţi în uimire, şi toţi cei care au venit în contact cu El au avut de beneficiat.
Dacă strigătul entuziast de ,,Osana!” a fost spontan şi sincer, de data asta vedem faţa monstruoasă a manipulării. Singurii duşmani ai lui Isus erau mai marii zilei, care-şi vedeau poziţia ameninţată de popularitatea lui Isus. Şi ei cunoşteau psihologia mulţimii, indiferent cum or fi numit-o.
De la ,,Osana!” la ,,Răstigneşte-L!” nu se poate ajunge într-un timp atât de scurt decât printr-o manipulare diabolică. Şi asta numai dacă găseşte un teren fertil. Adică o credinţă fragilă.
Oştirea biruitoare este cea care strigă ,,Osana!”. Şi rămân la asta, cu statornicie. Vin îndoieli? Dezamăgiri? O rugăciune este de ajuns: ,,Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”.
Simion Felix Marţian
Vulcan, 27 martie 2018