miercuri, 20 iunie 2018

Lacrimi pe Prut

Lumina plânge-ntr-un etern crepuscul
Pe apa-nlăcrimată de la Prut,
Şi plâng şi eu scriind, strivit, minuscul,
Călcând pe urme de ecou pierdut.
Mă arde lacrima lui Păunescu,
Mă doare crunt al lui Vieru plâns,
Căci ei scriau strigând de nefirescul
De ,,apă-n ştreang”, de un hotar constrâns.
Nu plâng pe malul apei doar poeţii,
Dar scrisul lor se vrea a fi ecou,
A fi îndemn să sune-n cor trompeţii,
Chemând la podul dragostei din nou.
Mai cresc pe malul apei frontiere
Şi-n valul rece paşapoarte curg;
Mai dă-ne, Doamne,-aici o înviere
Şi-un răsărit pe-acest durut amurg!
Simion Felix Marţian
Chişinău, 19 iunie 2018

miercuri, 13 iunie 2018

Taci, mare!

DSC_5300
Avuseseră una dintre zilele acelea încărcate, cu drumuri lungi şi obositoare prin arşiţa neprietenoasă, pe lângă care mai trebuiau să suporte şi îmbulzeala mulţimii. Însă o făceau de dragul Învăţătorului. Şi-al învăţăturii Lui. Dar parcă era prea mult pentru o zi.
După ce au dat drumul noroadelor să plece la casele lor, s-au hotărât să treacă pe malul celălalt. Pe malul de răsărit al Ghenezaretului. ,,Partea cealaltă” (Marcu 4: 35) era mai puţin aglomerată şi oferea şanse mai mari să găsească liniştea de care aveau nevoie. Şi liniştea părea să se instaleze încă de la desprinderea bărcii de ţărmul pe care zgomotole păreau să fie înghiţite de înserare.
Cât să fi durat liniştea? Nu prea mult, căci neprevăzutul s-a năpustit asupra lor cu vânt şi valuri. Neprevăzut? Da, chiar şi pentru experimentaţii pescari care tăiaseră lacul de nenumărate ori în lung şi-n lat. O furtună cumplită i-a învăluit ameninţătoare, făcându-i neputincioşi.
Să lupţi cu furtuna? Nicio şansă. Salvarea lor nu putea să vină decât de la Isus, care dormea la cârmă. Aveau în faţa lor testul credinţei, dar în disperarea lor I s-au adresat : ,,Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?”. Îi păsa, dar avea siguranţa atotputerniciei.
Ucenicii L-au strigat ca pe o ultimă soluţie, dar ce le-au văzut ochii, nu doar că i-a uimit, dar i-a şi umplut de frică. Isus S-a ridicat maiestuos şi…A CERTAT VÂNTUL! Care s-a potolit ca un copil care a făcut o năzbâtie. Dar marea? Acesteia Isus i-a zis: ,,Taci, fără gură!”(Marcu 4:39). ,,S-a făcut o linişte mare”, ne spune evanghelistul Marcu. Nu una oarecare, ci una mare. Aşa cum îşi doreau.
Dacă navighezi cu Isus, dar Îl chemi doar ca o ultimă soluţie, meriţi să simţi muşcătura furtunii. Şi dacă crezi că Dumnezeu ,,doarme”, insensibil la problemele tale, reciteşte psalmul 121: ,,Cel ce te păzeşte nu va dormita.” (vers.3b)
Nu vom fi scutiţi de furtuni, dar ,,Iată că nu dormitează, nici nu doarme Cel ce păzeşte pe Israel.”( Ps 121: 4) Aşa e scris. Şi este Cuvântul lui Dumnezeu.
Simion Felix Marţian
Vulcan. 12 iunie 2018

joi, 7 iunie 2018

Calificare de ghid pentru ,,greci”

Răsărit în ceaţă
Pelerinajul la Ierusulim, pentru sărbătoarea Paştelui, era în toi, iar curţile Templului erau pline. Şi curtea neamurilor. Aici se opreau cei ce nu aveau acces mai departe, şi din rândul acestora se remarcă ,,nişte greci” (Ioan 12: 20) veniţi să se închine.
Puteau fi cu adevărat greci, sau doar vorbitori de limbă greacă, aparţinând culturii elenistice. Cert este, însă, faptul că au venit în contact cu religia iudaică, devenind ,,temători de Dumnezeu”. Este vorba de acei semiprozeliţi care adoptaseră religia evreilor, dar fără a se tăia împrejur.
Veniseră să se închine, potrivit Legii, dar aflând de prezenţa lui Isus la Templu, au ţinut să-L întâlnească. Nu ştim de ce au apelat la Filip, pentru o întrevedere. Poate că nu era primul abordat, iar cei întrebaţi anterior să-i fi îndrumat spre Filip.
Poate numele grecesc, sau accentual galilean. Important este că au apelat la cine trebuia. La cineva în măsură să-i ajute.
Filip a mers la Andrei, apoi împreună au mers la Isus pentru a-I vorbi de dorinţa grecilor. Răspunsul lui Isus a fost… o predică. Venirea grecilor era o dovadă a deschiderii Evangheliei spre neamuri, spre lumea întreagă, iar Isus nu putea pierde prilejul de a le vorbi despre mântuire.
Grecii L-au căutat pe Isus, şi L-au găsit pentru că au întrebat pe cine trebuia. Pentru că au întâlnit pe cineva în măsură să-i călăuzească. Pe cineva care-L cunoştea pe Isus.
Sunt mulţi oameni care doar întrezăresc lumina, trăind în ceaţă. În confuzie. Care ştiu că mai e nevoie de ceva. Sau, mai degrabă, de Cineva. Suntem în măsură să-i călăuzim la Isus? Suntem ghizii vizibili de care este nevoie? Filip nu avea nici uniformă, nici ecuson, dar s-a remarcat ca fiind cel ce ştie unde este Isus.
În labirintul întunecat al necunoaşterii e nevoie de lumină. De călăuzire. De ghizi calificaţi, care să dovedească prin viaţa lor că sunt ceea ce pretind a fi. Doar aşa vor fi solicitaţi de căutătorii de adevăr.
Trecem testul solicitărilor?
Simion Felix Marţian
Vulcan, 23 mai 2018

luni, 4 iunie 2018

Plâns de codru

reteyat
Mă-ndeamnă codrul, hohotind cu ploaie,
Să scriu, plângând şi eu, de drama lui,
De trupul lui murind pe fierăstraie
Aici, în ţara mea…şi-a nimănui!
Mă-mbie pui de urs, muşcând asfaltul,
Să scriu de casa lor fugind prin gări
Când în vagoane s-a chircit înaltul,
Să scriu cu rumeguş de-abandonări.
Să scriu- dar, cum?- când muntele mă doare,
Şi dealuri care se despoaie dor,
Să scriu strigând, când codrul ţării moare
Ucis de lăcomie şi topor.
Când ştiu ce frumuseţi, ce bogăţie
A pus în ţara asta Dumnezeu,
Mă-ncearcă starea de vinovăţie
Că n-am luptat pentru meleagul meu.
Că n-am fost vocea răsunând din turmă,
Făcându-mă prin rugă auzit:
Dă, Doamne, minte, mintea de pe urmă
Acestui neam ce pare părăsit!
Dar simt că mă trezesc şi, ca revanşă,
Mă dau cu totul puilor de urs,
Făcând cu ei, spre-o vie avalanşă
De verde-n munţii noştri, azi, recurs!
Simion Felix Marţian
Vulcan, 4 iunie 20018

sâmbătă, 2 iunie 2018

Cu Dumnezeu la pescuit

Pesti 1
Erau pescari din tată în fiu, aşa cum erau cei mai mulţi dintre cei ce locuiau malul lacului. Al Ghenezaretului. Crescuseră în bătaia vântului şi în miros de peşte. Din pescuit îşi câştigau existenţa. Se obişnuiseră cu furtunile de pe întinsul lacului, dar şi cu gustul amar al eşecului. Atunci când se întorceau cu bărcile goale.
Aşa se întâmplase şi de data asta. Avuseseră o noapte grea, dar, mai ales, infructuoasă. De zbatere zadarnică. Şi acum Învăţătorul, care se afla cu ei în barcă, îi spune lui Petru: ,,Depărteaz-o la adânc şi aruncaţi-vă mrejele pentru pescuire.” (Luca 5: 4)
,,Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic;” (Luca 5:5) a răspuns Petru. Şi ar fi putut continua: ,,Tu eşti Învăţătorul, dar eu sunt pescar profesionist, cu vechi state de serviciu în branşă. Acesta e domeniul meu, experienţa mea. Crezi că nu ştiu ce fac?”
Dar răspunsul lui a continuat, totuşi: ,,…la cuvântul Tău voi arunca mrejele.” O fi gândit: ,,Hai s-o fac şi pe asta.” Dar ceea ce s-a întâmplat i-a uluit în aşa măsură, că i-a cuprins spaima. Din mrejele gata-gata să se rupă, au umplut bărcile.
Sonarul lui Dumnezeu detectează peştii oriunde s-ar afla, şi dacă nu sunt, îi pune El acolo. Ascultarea lui Petru de Isus i-a adus şi peşte , dar şi o hotărâre fermă. Aceea de a-L urma pe Cel care-l chemase să fie pescar de oameni.
Ne încredem atât de mult în resursele noastre, în experienţa personală, încât uităm adesea că Dumnezeu are soluţii pentru orice problemă. Sau, în atotputernicia Sa, elimină problema.
Ne facem planuri pe care le urmăm, planificându-ne şi rezultatele. Şi dacă suferim dezamăgiri, e pentru că în planurile noastre nu L-am inclus pe Dumnezeu. Voia Lui.
În orice ar consta ,,pescuirea” noastră, pentru rezultate remarcabile să mergem la ,,pescuit” cu Dumnezeu.
Simion Felix Marţian
Vulcan, 29 mai 2018

joi, 31 mai 2018

De mamă şi de flori de măceş

collage
Am ieşit la fotografiat flori de măceş. Pentru că e vremea lor. Pentru că sunt frumoase. Pentru că am un motiv special, chiar dacă ele nu constituie subiectul predilect al fotografilor.
Privesc prin vizorul aparatului la florile roz pline de gingăşie şi mă năpădesc amintirile. O nostalgie dulce- amăruie ca gutuia din fereastra poetului. Florile se acoperă deodată de ceaţă. Nu, nu sunt problem de focalzare, ci de ochi. Mi s-au umezit.
Îmi şterg ochii cu dosul palmei, pentru că am trecut de mult de vârsta la care credeam că este ruşinos să lăcrimezi, şi focalizez din nou. De data asta se porneşte vântul. Trag câteva cadre, presat de timp, şi plec. Voi reveni, până nu se scutură măceşul de gingăşie.
Mă văd copil, însoţind-o pe mama pe drumul umbros de la marginea satului, care , ieşind din sat, urca printre lanuri spre pădure. Drumul era mărginit de vegetaţia bogată din gardul cimitirului. ,,Haideţi să vă arăt un rug mirositor”, a zis mama. Nu am ştiut până atunci că nu toţi măceşii au miros. Sau, cel puţin, nu la fel de intens.
Mama sorbea florile de măceş, culoare şi miros, cu tot sufletul ei de poetă. De aceea asociez imaginea ei cu florile de măceş. Ş le iubesc. Au trecut ani, de când s-a dus mama. A fost într-un început de primăvară cănd trupul ei firav a rămas acolo, la câţiva paşi de locul unde fusese ,,rugul mirositor”. Şi pe unde apăruseră alţii.
Era întâi martie când s-a dus mama şi în măceşi abia pornise seva, să pleznească în muguri.
Mă-ncearcă regretul că în întâlnirle noastre tot mai rare din ultimii ei ani de viaţă, nu am depănat ma multe amintiri. Cum ar fi despre copilăria cu miros de măceş. Dacă împărtăşesc cu voi aceste amintiri, dragi prieteni, este ca să vă rog, să vă implor: faceţi legături de dragoste între cei iubiţi de voi şi florile lor preferate! Acum, cât se mai poate. Mai târziu legătura se va putea face doar cu nostalgia.
Acum, vă las. Trebuie să mă opresc, căci văd literele în ceaţă şi…parcă plouă pe tastatură. Lăcrimez?
Simion Felix Marţian
Vulcan, 26 mai 2018

joi, 17 mai 2018

Tablou de mai

liliac
Pictează Cineva cu liliac,
Pe verde dând sclipiri violacee,
Şi cu narcise, şi cu flori de mac
De parcă-n apa verde-a unui lac
S-au spart în cioburi mii de curcubeie.
Minunile numite simplu flori,
Purtând în ele câte-un strop de soare,
Nu- ncântă lumea numai prin culori,
Căci în potirul sărutat de zori
Mai poartă şi miresme-mbătătoare.
Splendorile nu se opresc aici
Căci mâna ce pictează asfinţituri,
Stropind şi serile cu licurici,
Mai dirijează coruri mari şi mici
De greieri, zumzete şi ciripituri.
Aş vrea să sorb tot verdele din jur
Şi cu petele să-mi îmbăt privirea,
Iar ciripitului un tril să-i fur,
Să mă înalţ cu el către azur,
Purtând în gând şi-n suflet nemurirea.
Pământu- ntreg este un şevalet
Unde picteaz-o nevăzută mână,
Iar Cel ce poartă pensula discret
Şi dirijează corul în concert
E Cel ce-a făcut …omul din ţărână.
De-aceea nu mă mir, ci plin de-avânt
Mă-ntorc spre Tatăl meu zicând: Divine,
Dacă-i atâta colorit şi cânt
Şi-atâta frumuseţe pe pământ,
Cum va fi-n Cer, acolo sus, la Tine?
Simion Felix Marţian

sâmbătă, 28 aprilie 2018

Pericolul închinării ,,ghiveci”

DSC_2203a
Samaria a rămas alături de seminţiile din nord, după scindarea care a urmat morţii lui Solomon ( 931 î H), întemeind Regatul Israel. În anul 722 î H, după un asediu de trei ani, regele Asiriei, Shalmaneser al V-lea, reuşeşte să cucerească Samaria, ducând populaţia în captivitate.
Cetăţile Samariei, însă, au fost repopulate cu ,,oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim” .(2 Împăraţi, 17:24) Evident că aceste cetăţi înfloritoare nu puteau rămâne pustii, iar practica aceasta a repopulării era frecventă în epocă, în urma războaielor de cucerire.
Oameni noi, obiceiuri noi. Este explicabil. Chiar şi faptul că şi-au adus cu ei şi dumnezeii lor, pe cei cărora li se închinau. Doar că Dumnezeul lui Israel, Dumnezeul cel viu şi adevărat, nu a stat nepăsător, şi le-a trimis un…avertisment. Prin nişte lei care se năpusteau asupra lor, omorându-i. Dureros avertisment.
Ei au înţeles mesajul, şi s-au adresat împăratului, cerând ajutor. Soluţia? Un preot care să-i înveţe căile Domnului. Aşa au ajuns la cunoaşterea lui Dumnezeu, înţelegând că trebuie să I se închine. Dar cât de profundă a fost această înţelegere?
Ar fi fost suficient să mediteze asupra primei porunci din Decalog, şi trăirea lor ar fi fost alta. Dar ei, în urma ,,avertismentului”, au înţeles că trebuie să se închine lui Dumnezeu, continuând, în acelaşi timp, să aducă închinare şi zeităţilor cu care veniseră din locurile de baştină. Un amestec nesănătos, un ,,ghiveci” nociv. Mortal.
Cum putea să vadă Dumnezeu lucrul acesta, când nici oamenilor cu frică de Dumnezeu nu le plăcea? Şi Ioan ne scrie: ,,Iudeii, în adevăr, n-au legături cu samaritenii.”( Ioan 4:9) Îi evitau, tocmai datorită acestei duplicităţi.
Subiectul este de o stringentă actualitate, acum când confuzia tinde să se generalizeze. Şi nu ne mai mirăm când vedem atârnate crucifixuri alături de ,,trifoi cu patru foi” sau alte amulete. Aşa cum procedau atenienii antici, care în idolatria lor au ridicat un altar şi ,,unui dumnezeu necunoscut”. Pentru siguranţă. Aşa, să ne ferească de…leii de avertizare. De ce, dar, n-ar spune ,,Doamne-ajută” şi hoţul aflat în ,,exerciţiul funcţiunii”? Poate că…
Atunci când nu se recurge la acest ghiveci în mod voit, se alunecă spre el pe nesimţite. Din ignoranţă. Dacă nu avem permanent în vedere Cui şi cum ne închinăm, suntem în mare pericol. De moarte.
Potrivit celei dintâi porunci, Dumnezeu vrea exclusivitate: ,,Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.” (Exod, 20:3) Şi voia Lui cu privire la noi o cunoaştem. Sfinţirea. (1 Tes 4:3)
Aşadar, fără amestecuri eterogene. Fără ghiveci!
Simion Felix Marţian
Vulcan, 25 aprilie 2018

luni, 23 aprilie 2018

Sonet policrom

Policrom
Mă scaldă-n albastru de tihnă seninul
Iar verdele ierbii îl sorb cu nesaţ,
Când merg cu un galben de soare la braţ
Şi-n albul de pace mă-nfăşură crinul.
Mă urc în pridvorul luminii,- n târnaţ,
Să simt cum mă-nvăluie-n roşu carminul,
Şi văd cum culorile-şi varsă preaplinul
Ţesând un covor policrom în fânaţ.
De-atâta culoare în jur şi de…viu,
Se bucură ochii şi inima simte,
Trăind bucuria cu ritmul zglobiu.
De-aceea mă simt vinovat, Sfânt Părinte,
Când ochiu-mi bolnav vede-n jur cenuşiu,
Dar umple-mă Tu de culorile sfinte!
Simion Felix Marţian
Vulcan, 21 aprilie 2018

joi, 19 aprilie 2018

Toma și credința semnelor

Toma
Învierea se produsese, dar ucenicii erau încă derutați, departe de certitudini. Erau mai degrabă confuzi, îndoielnici, încolțiți de spaime. Teama de iudei și de eventualele lor represalii îi făcea să stea cu ușile încuiate.
Încăperea cu ușile zăvorâte este scena în care își face intrarea, în chip miraculos, Înviatul. Dovedise prin învierea Sa că nu era un învățător, ci Învățătorul. Era Cristosul. Și acum stătea în fața lor, rostind: „Pace vouă!” L-au văzut, L-au auzit și n-au mai avut nicio îndoială. Au înțeles și misiunea care le stătea în față, de continuatori ai lucrării lui Isus.
Toma, însă, lipsise de la această întâlnire. O absență regretabilă, o experiență miraculoasă pierdută, dar cel mai dureros era faptul că relatarea fraților nu reușea să-l convingă. Să-i alunge îndoielile. Ceilalți Îl văzuseră și-L auziseră, dar el voia, pentru a crede, mai mult. Voia să-L și atingă.
Putea Isus să-i refuze acest semn? Putea să-l lase pradă îndoielilor pe acest ucenic care se dovedise loial, temerar și deschis la învățătură? A revenit, așadar, la același loc de întâlnire, când era și Toma cu ucenicii.
L-a convins, prin prezența Sa, și a primit închinarea acestuia: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”(Ioan 20:28)
Diavolul cultivă intensiv îndoiala și-i aruncă sămânța peste tot. Atunci când o simțim înfășurându-ne, ne amintim de Toma și de cererea lui. Un semn ne-ar întări în credință -cugetăm- și ne-ar smulge din înlănțuirea incertitudinii. Și s-ar putea ca Dumnezeu să ne răspundă. Dar e la fel de posibil să nu ne răspundă, pentru că aceasta este excepția, nu regula.
Regula este cea formulată de Isus, ca răspuns dat lui Toma: „Ferice de cei ce n-au văzut, și au crezut.” (Ioan 20:29) Și pentru aceasta avem Cuvântul. Și rugăciunea cunoscută: „Ajută necredinței mele!”
Poate că vom avea un drum jalonat cu semne divine, dincolo de binecuvântările de fiecare zi. Dar ceea ce este cert rămâne stâlpul de foc al Cuvântului și „norul mare de martori” cu experiențele lor.
Trebuie să vezi, ca să crezi? Orbul a crezut și-apoi a văzut. De altfel, Isus a spus: „Dacă vei crede vei vedea slava lui Dumnezeu.”(Ioan 11:40)
Simion Felix Marțian