marți, 16 ianuarie 2018

Dor de dragoste

DSC_5013a
„Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor
mai mulţi se va răci.” (Matei 24:12)
Se face frig în tabla de materii
Din noul lexicon de sentimente,
Când gheaţa căutărilor frecvente
Îşi stinge transparenţa în mizerii.
Se defineşte viaţa prin palavre,
Fiind în tomul gros şi fond şi formă,
Şi faţa-i se dezvăluie diformă
Când nobile simţiri devin cadavre.
La fila dragostei nu-i semn de carte?
A devenit pentru prezent vetustă?
Hei, inimă, sub solzii noi, sub crustă
Nu vrei să ai, iar, de căldură parte?
Voi, fraţii mei întru umanitate,
Clepsidre vii eternizând nisipul,
Nu ştiţi că-n viaţa noastră Şi-a pus chipul
Acel ce-i dragoste şi bunătate?
Păstraţi, dar, focul dragostei divine,
Înflăcărând scânteia care arde
Cu alte mii, sau poate miliarde,
Din el, din ea, din mine şi din tine.
Se-ntinde umbra grea de neiubire
Dar noaptea ei nu poate-avea izbândă,
Căci din scântei, o flacără plăpândă
Poate ţâşni din nou cu strălucire.
Tânjesc de dor de dragoste, astenic,
De o iubire-nfăşurând Pământul,
În ea găsindu-şi oamenii veşmântul;
Mi-e dor de om ca de-un Adam edenic!
Simion Felix Marțian

joi, 11 ianuarie 2018

Drama spadasinului fără armură

Armura 2
Apostolul Pavel era un bun cunoscător al echipamentului de luptă folosit de legionarii romani. Și nu e de mirare din moment ce în țara sa, aflată sub ocupație romană, erau cantonate trupe. A înțeles astfel utilitatea fiecărei piese din armură. Dar și a sabiei.
Nu e surprizător , deci, că în scrisoarea adresată credincioșilor din Efes, făcând referire la războiul spiritual în care suntem angrenați, recomandă armura. Prin analogie. Și nu o recomandă ca fiind opțională, ci ca echipament impus. Și încă ceva: TOATĂ armura! Asta, dacă luptătorul dorește să învingă. Să „rămână în picioare”. Și, evident, dorește.
Nici ordinea în care ne prezintă piesele armurii nu este întâmplătoare. De aceea începe cu „adevărul” și „neprihănirea”. Continuă cu „râvna” și „credința”, apoi „coiful mântuirii” care să apere capul, gândirea. Sabia e amintită abia la sfârșit, chiar dacă este vorba de Cuvântul lui Dumnezeu. Este, de altfel, singura armă de atac.
Poate o declarație de dragoste să fie în același timp și o declarație de război? Da, când îi spui lui Dumnezeu că-L iubești. Și I-o arăți. Aceasta înseamnă război deschis cu diavolul. Și pentru acest război trebuie să fim echipați corespunzător. Iar apostolul Pavel ne spune de ce avem nevoie.
Drama începe atunci când alegem piese din armură. De ce să mai iau cingătoare, când, oricum, talia îmi e destul de evidentă? Platoșă? Mi-ar masca pectoralii. Renunțăm incoștienți la componente ale armurii, chiar dacă protejează elemente vitale ale corpului. Sau la toată armura.
Dar, cel mai adesea, nu se renunță la sabie. Pentru că putem ataca. Fără să ne dăm seama că fără armură suntem victime sigure. Ne angajăm în dueluri „spirituale”, în timp ce adevăratul inamic jubilează. Pentru că „săgețile sale arzătoare” nu vor întâmpina nicio opoziție. Ne era greu și scutul alături de sabie. Și cădem pe câmpul de bătălie.
Dragi spadasimi, Dumnezeu nu ne vrea victime, căci a pregătit cununile pentru învingători. Dacă ne dovedim a fi soldați neinstruiți, haideți la un timp de taifas cu apostolul Pavel. Pentru că el și-a sfârșit alergarea, și știe ce spune în privința echipamentului.
Apoi, la luptă! Dumnezeu este cu noi!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 8 ianuarie 2017

luni, 8 ianuarie 2018

Sonet iernatic

DSCF2783
Mă năruie sărutul rece-al gheții
Când șuieră prin mine vânt iernatic,
Din mugurii de gând mușcând sălbatic,
Și prin priviri mă năpădesc ereții.
Sub cer de plumb, ca pomul singuratic
Trosnesc în ger când mă-ncolțesc nămeții,
Și, răscolit lângă hotarul vieții,
Tânjesc de dor de clocot, de jăratic.
Dar la un pas, o-ntindere de…rugă,
Fierbinte-i vatra dragostei divine
Ce pune gerul inimii pe fugă.
Și-atunci exclam, simțind profund că-n mine
Iubirea Lui și pacea se conjugă:
Ce caldă-i…iarna, Doamne, lângă Tine!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 6 ianuarie 2017

sâmbătă, 30 decembrie 2017

Magii, semnele și actualitatea

1
Au rămas pentru noi personaje învăluite în mister, pentru că evanghelistul Matei nu a insistat pe amănunte. Erau magi și asta avea legătură cu preocuparea lor pentru pătrunderea tainelor stelelor. Să fi fost preoți? Sau împărați? Vechile tradiții îi plasează când pe o poziție când pe alta.
Rămânând însă la ceea ce știm cu certitudine, putem spune că înțelegeau mersul astrelor și semnificația semnelor care se arătau. Citeau în stele ca în gazeta de dimineață, cu deosebirea că stelele, neavând nevoie de creșterea tirajului, nu mințeau.
Dumnezeul lui Israel nu încuraja cititul în stele. Ba dimpotrivă. El vorbea poporului Său prin proroci. Dar magii nu-L cunoșteau pe Dumnezeu. Nu încă.
Nici numărul magilor nu-l știm. Tradiția vorbește de trei, pornind de la numărul darurilor: aur, tămâie și smirnă. Dar nici acest amănunt lipsă nu are importanță. Important este că au înțeles și au ajuns acolo unde a tebuit să ajungă. Și, mai ales, să se închine.
La celălalt pol al cunoașterii erau păstorii. Ei își ridicau ochii spre boltă doar să vadă dacă nu vine ploaia. Semnele astrelor nu era treaba lor. Ei aveau îndeletniciri mult mai practice: să asigure semenilor hrană și îmbrăcăminte. Vitale.
Dar Vestea bună era și pentru ei, așa că Dumnezeu a ales să le vorbească printr-un înger. Și chiar dacă s-au înfricoșat, au înțeles mesajul.
Mesia tebuia să vină în lume, potrivit profețiilor, și semnele confirmau împlinirea acestora. Alte profeții vorbesc despre revenirea Fiului Lui Dumnezeu, și împlinirea lor este precedată de semne. Și acestea profețite. Cu claritate. Și atât de vizibile.
Dacă sărbătoarea Nașterii înseamnă pentru noi doar înfrumusețarea cu detalii colorate a istoriei magilor, n-am înțeles nimic. Noi trebuie să ne concentrăm asupra semnelor vremii noastre. Sunt vizibile și grăitoare.
Revenirea Fiului lui Dumnezeu nu mai înseamnă o întâlnire la iesle. Sau acasă. De data asta are o altă dimensiune. Și pentru întâlnirea aceasta trebuie să ne pregătim. Semnele actuale nu sunt pentru magi. Sunt pentru toată lumea.
Așadar, atenție la semne. Domnul nostru vine.
Simion Felix Marțian

sâmbătă, 23 decembrie 2017

Crăciun însângerat

Crăciun însângerat
(Remember ’89)
Noi colindam pe-atunci mai mult șoptit,
Mușcând zăbala propagandei roșii,
Și-n noi se răzvrăteau în duh strămoșii
Când Nașterea se zugrăvea ca mit.
S-au răsculat colindele din noi
Scuipînd călușul ce dicta tăcere,
Să dea Crăciunului o înviere
Și României noastre straie noi.
Și-ntr-un decembrie țipând prin corbi,
Istoria recalibra balanțe
Prin cei ce, inspirând și ger și gloanțe,
Puneau lumină vie-n ochii orbi.
În sângele curgând pe caldarâm
Reînviau speranțe suferinde,
Și-n tragicul Crăciun fără colinde
Eroi se-ncolonau spre alt tărâm.
Mă doare și acum, ca un îngheț
Al inimii ce strigă plâns: Preasfinte,
De ce-ai îngăduit ca prin morminte
Să ne plătim al libertății preț?
Nu-i purpuriu omătul, e curat,
Însă când colindăm în libertate
Să nu uităm de cei plecați în moarte,
De ei și-acel Crăciun însângerat.
Simion Felix Marțian
Vulcan, 22 decembrie 2017

marți, 5 decembrie 2017

Nevoie urgentă de alb

alb
Mi-e, oare, ochiul inimii bolnav,
În cuşca pesimismului ostatic?
Sau văd corect un diagnostic grav:
Planeta este în declin cromatic.
E tot mai rar în lume albul cast,
Alb de iubire, alb de armonie,
Iar cenuşiul, pe un spaţiu vast,
Aduce a-nnoptare şi urgie.
E, oare, ochiul meu întunecat
Şi lumii nu-i mai recunosc paleta?
Sau adevăru-i de necontestat:
Păcatul e mai greu decât… planeta!
Oricât ar fi povara lui de grea,
Cu rădăcini înfipte-adânc în ere,
Un lucru-i cert, pentru-al îndepărta
E de ajuns o singură-Nviere.
E de ajuns spre Jertfă a privi,
Uitând de căutările năuce,
Şi a zidi în fiecare zi
Orientând ferestrele spre Cruce.
Şi când Lumina ne va inunda
Din Cel ce ne-a spălat de orice vină,
Cu albul ce în noi va triumfa
Vom da planetei straie de lumină.
Apelul meu este înflăcărat,
Chiar dacă inima mi-e încă tristă:
Să dăm planetei albul meritat,
Căci unitatea-n dragoste există!
Simion Felix Marțian