luni, 13 noiembrie 2017

Binecuvântare (Rut - Debora Pintea) - Dedicație



Primim cereasca binecuvântare În daruri, mângâieri şi bucurii, Şi toate-acestea vieţii dau culoare, Dar ea devine caldă sărbătoare Când ne-o-nsoreşte Domnul cu copii.

Prin ei simţim cum cerul ne răsfaţă, Când ne primește Domnul rugămintea Și ca-ntr-o rourată dimineață Apare un lăstar de nouă viață, Cum azi vedem și în familia Pintea.

Copil dorit, primit cu bucurie Ca orice dar trimis de Dumnezeu, Ca rod al împlinirii-n căsnicie, Un rod pe care îl dorim să fie O desfătare-n casa lor mereu.

Iar Rut Debora are-n ochi lumină Şi soare este în surâsul său, Dar viaţa este uneori haină Şi numai sub protecţie divină Va fi ferită-n viaţa ei de rău.

De-aceea cerem binecuvântare Peste fiinţa, peste viaţa sa, Cerem lumină călăuzitoare, Prin rugăciunea noastră, Celui Care Ascultă rugăciunea şi-o va da.

S-o însoţească Dumnezeu în toate Făcându-i cerul vieţii ei senin, Să-i dea înţelepciune, sănătate Şi bucurii, dar...dincolo de toate Să-i scrie numele în cer, amin!

12.11.2017 Negrilești Bistrița Năsăud

Simion Felix Marțian

marți, 7 noiembrie 2017

Manifest pentru lumină

Lumină
Nu-i veacul acesta un timp de lumină,
Chiar dacă țâșnesc irizări de neon
Din nimbul de care cu fală se-anină,
Iar laserul- rege se urcă pe tron.
Cunoașterea crește, prin rupte perdele
Vedem mai departe, privind îndrăzneț,
Pășim demolând ruginite zăbrele
Și credem că veacul acesta-i măreț.
Dar nu-i decât zbaterea noastră prin care
Confortului dăm din trăire tribut,
Și spiritul uită, da, uită să zboare
Căci aripa frântă lipită-i de lut.
Cum poate fi veacul acesta lumină
Când Cel ce-i Lumină e-acum părăsit,
Când punem la zid pe acei ce se-nchină,
Iar El e din nou printre noi răstignit.
Se trag pe lumina scripturilor storuri
Și vechi adevăruri sunt prinse-n peceți,
Iar candele oarbe primesc azi onoruri,
Cu umbrele negre jucând pe pereți.
Se moare în beznă, spre moartea eternă,
În veacul prezent ce se vrea luminos,
Și steagul luminii e astăzi în bernă
Când nu e lumină venind din Cristos.
„Voi sunteți în lumea aceasta lumină”
Ne spune Lumina pe care-o iubim,
Deci bezna de-acuma și care-o să vină,
Putem, prin trăire, să o risipim!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 5 noiembrie 2017

luni, 6 noiembrie 2017

Sonetul harului

DSCF3840a
Mă-ncalță ambiții la noi escalade
Spre culmi de sfințire tivite cu cer,
Și funia Legii mă-ncinge sever
Când urc printre steiuri căzând în cascade.
Mă surpă abruptul de zloată și ger
Și treptele scării sunt vechi eșafoade,
Dar urc înfruntând și vultani și tornade
Spre vârful din neguri țesute-n mister.
Mi-e greu să accept că sunt zbateri deșarte
Și nu pot ajunge nicicând până sus
Fără ca aripi de har să mă poarte,
Dar când înțeleg, mă alătur supus
Acelor ce pleacă în zbor spre nemoarte
Pe aripa harului. Slăvit fii, Isus!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 4 noiembrie 2017

joi, 2 noiembrie 2017

Îmbrățișarea tragică a minei


S-a zvârcolit adâncul dureros
Și orășelul a-nceput să geamă
Văzând că debutează-o nouă dramă
Cu țipătul de groază: Ce-o fi jos?

Căci sus „la ziuă” totul clocotea
Într-un amestec tragic de sirene,
Oftaturi, groază, lacrimi prinse-n gene,
Lângă speranța pâlpâind abia.

A dat iar mina tragicul sărut,
A dat din nou sinistra-mbrățișare,
Care strivește fără îndurare
Pe cel ce-n brațu-i negru i-a căzut.

Durerea pune-n suflet bolovani,
În minte creionând, ca pe-o hârtie,
Imagini cu spitale, cu...sicrie,
Cu văduve în doliu, cu orfani!

Se duc tăcuți ai dramelor eroi
Iar noi îi plângem triști printre morminte
Și, cugetând aici la cele sfinte,
În rugă punem lacrima din noi:

Părinte Sfânt, o, Doamne-ndurător,
Dacă ne-ai așezat aici, în Vale,
Dă-ne-n durere raza păcii Tale,
Fiindu-ne în veac ocrotitor!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 1 noiembrie 2017

luni, 30 octombrie 2017

Ploaie de toamnă

4
Plouă vârtos, abrupt, cu ochii-nchiși,
Din norii suflecați gospodărește
Și pomii-s uzi și reci și interziși
Și frunza-ngălbenită răgușește.
Un univers de umezeală gri
Se-nstăpânește peste tot și toate
Și veșnicul „a fi sau a nu fi?”
Are soluția-n…umiditate.
De-atâta rece și de-atâta sur
A zgribulit și aripa nădejdii,
Făcând din zbor doar un târâș obscur
Sub ramuri dezbrăcate de odăjdii.
Pătrunde umezeala până-n miez,
În oase-i frig și-n suflet burnițează,
Și pe pământul îmbibat, obez,
Doar deprimantul plumburiu tronează.
Și, ca o frunză, prins de ramul meu,
Simt că sunt victima acestei toamne
Căzând în gol, dar strig la Dumnezeu:
Mă prăbușesc, întinde-mi mâna, Doamne!
Un suflu numai și a fost deajuns
Ca să dispară-această apăsare,
Și-am înțeles al Cerului răspuns:
Deasupra norilor e veșnic Soare!
Simion Felix Marțian

miercuri, 25 octombrie 2017

Timp și veșnicie


Mă răstignește timpul pe cadrane
Și orologii mușcă nemilos
Coltucul meu de timp, insidios,
Și-mi cresc clepsidre goale în găvane.
Se-nchide lanțul timpului prin mine
Și-n foi de calendar mă simt captiv
Când mă-nfășoară strâns, ultimativ,
Turnându-mi stropi de stingere în vine.
Ca rob al clipei ultranumărate
Și-al numărului de celule rob,
Mă răzvrătesc, contest și dezaprob
Statutul meu de candidat la moarte.
Creat să am, să port, să fiu lumină,
Când dintre bezne moarte mă ridic,
De la condiția de rob abdic
Cu inima de veșnicie plină.
Privesc fereastra spre eternitate
Deschisă pentru mine de Cristos,
Și gândul zborului, gând luminos
Mă umple de o vie voluptate.
Mă smulg din timp, nu recunosc robia,
Nu-i calendarul universul meu,
Căci prin umblarea mea cu Dumnezeu
Inspir cu aerul și veșnicia.
Simion Felix Marțian
Vulcan, 24 octombrie 2017

marți, 17 octombrie 2017

Sonet înflăcărat

Foc

Când îmi drapez cu vată epitetul
Și-ncalț cu pâslă fiecare verb,
Pot să mă dărui versului ca șerb,
Căci fierb doar eu, nu fierbe și sonetul.
Nu cântă versul sub condei imberb
Ce nu-i cunoaște focului secretul,
Și doar scâncește jalnic alfabetul
Nealtoit pe un imbold acerb.
Eu vreau să încrustez în bronz de clopot
Tot patosul vibrând în stihul meu,
Și vuiet să devină orice șopot;
Cu vatra-ncinsă vreau să scriu mereu
Și verbele dezlănțuite-n tropot,
Cu versul meu slăvind pe Dumnezeu!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 14 octombrie 2017

luni, 2 octombrie 2017

Sonet rourat

Rouă
Aleargă bezna spartă de cocoși
Și-n tinda zilei, pe covor de rouă,
Lumina țese o hlamidă nouă
Din fir solar și-argint de zori lăptoși.
Revarsă cerul aur, parcă plouă
Cu stropi de tihnă, vii și luminoși,
Și-n zorii rourați și răcoroși
Ridic spre Tatăl mâinile-amândouă:
Mi-ai dat prin dimineață-un început,
Și-n roua ei un strop de neprihană
Să cred mereu că Tu, din absolut,
Ne strângi la piept cu ziua diafană
Să dai și azi, cum dat-ai în trecut,
Cu roua dimineților…și mană!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 30 septembrie 2017

sâmbătă, 23 septembrie 2017

Echinox


În piept, pe gruiuri, pasc de-a valma bezne
Deși eu duc lumini la adăpat,
Și neguri mă-nfășoară de la glezne
Spre nimbul tot mai palid, scăpătat.
Mă dor în oase râșnițe atroce
Când strâng lumina, cultivată greu,
Cu lanțuri negre, gata s-o sufoce,
Pui de-ntunerici, atacând mereu.
În firav echilibru mi-e balanța,
Având pe-un taler noapte, pe-altul zi,
Și port ca pe o boală discordanța,
Dorind s-o-nclin, dorind a străluci.
Luptând cu bezna, care, da, există
Doar când lumina are ochii-nchiși,
Rup storuri și-alung umbre ce persistă
Din amintiri cu licurici uciși.
Primind lumină, însă, din Lumină,
Pot fi, chiar dacă pare paradox,
Eu însumi zi, o zi de soare plină,
Fără-nserări. Adio, echinox!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 21 septembrie 2017