”Și pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus.”(Filipeni 4:7)
Când mersul mi-e doar un târâș pe cuie,
Durerii deschizându-i văgăuna,
Mă-ntreb dacă trăirea și furtuna
Nu merg la braț pe-aceeași cărăruie,
Îngemănate pentru totdeauna.
Resimt cu lacrimi chiar și-o adiere
Căci am în suflet geamurile sparte,
Și viața-mi pare tobogan spre moarte,
Văd albul negru și nectarul fiere
Și îmi sucombă visele, deșarte.
Mă cațăr, superfluu, pe balanță
Dar nulitatea mea, ca o tumoare,
Mă sfâșie cu ghearele, mă doare
Și simțământul maladiv de zdreanță
Vine din germenul... îngrijorare.
Dar când mă pierd, fărâmă cu fărâmă,
În disperare ca într-o genune
Și simt că-n juru-mi totul se dărâmă,
Îmi vine salvator, ca o parâmă,
Îndemnul, din Cuvânt, la rugăciune.
Ieșit la mal, îmi vărs toată ființa
În strigătul speranței ce-nflorește
Din tainița unde păstram credința
Și, așteptând cu toată umilința,
Văd, ca răspuns, cum cerul îmi zâmbește.
Și-o revărsare vie, ape, ape,
Mă-nvăluie cu lin, cu cald, cu bine,
Pe care mintea mea nu le încape,
Și-mi umple, din aproape în aproape,
Întreaga viață de trăiri senine.
Mersul târâș mi-a devenit plutire,
Un zbor peste-ale grijilor morminte,
Și pentru pacea dincolo de fire
Ce-mi umple gânduri, inimă, simțire,
Îți mulțumesc cu dragoste, Părinte!
Amin
Petroșani, 27 dec. 2012 Simion Felix Marţian
"Caut printre ei un om care să înalţe un zid şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc niciunul!" (Ezechiel 22:30)
"Caut un om!"Anunţul de milenii,
Cu glas de bronz răsună şi acum.
Nevoia a crescut de-a lungul vremii
Căci zidul cade pradă buruienii
Şi în spărtură-s vălătuci de fum.
"Caut un om!"Răspunde DA chemării,
Căci omul căutat poţi fi chiar tu;
E vremea luptei, vremea angajării,
Căci a crescut nevoia implicării
În urma milioanelor de NU.
"Caut un om!" Fii tu mijlocitorul,
Înalţă tu prin rugăciune zid,
Pune-ţi în rugă dragostea şi dorul
Şi, stând la sfat cu Însuşi Creatorul,
Să vezi cum rănile din zid se-nchid.
"Caut un om!" Fii omul ce răspunde:
"Aici sunt, Doamne, fie voia Ta!
Pune-mă în spărtură orişiunde
Dar lasă Duhul Tău să mă inunde"
Şi rezultatele... se vor vedea.
Caut un om!" Anunţul e valabil
Şi chiar din zi în zi mai actual,
Implică-te, matur şi responsabil,
Căci se-ntrevede-n zare, implacabil,
Al vremii de-ndurare act final.
Amin
Vulcan, 22.06.2007 Simion Felix Marțian
Parcă a-mbătrânit subit planeta
Cu chip ridat, încercănat, livid,
Ca un bolnav ce nu ţine dieta
Şi, sistematic refuzând tableta,
Ignoră diagnosticul perfid.
Nu-i vorba de-o migrenă trecătoare,
Cu care de-altfel s-a mai confruntat,
Ci de simptome îngrijorătoare
Când boala tinde spre cronicizare,
Spre un dezastru generalizat.
Cuprinsă de seismice frisoane,
Planeta, prin vulcanii ce o dor,
Transpiră lavă, cu fierbinţi broboane,
Şi zvârcolindu-se în uragane
Priveşte-ntrebător spre viitor.
Însă „prezent”e timpul de-ntâlnire
Al profeţiilor dinspre trecut
Ce, aducând lumină şi trezire,
Nu încetează să ne dea de ştire:
Pentru Pământ, sfârşitul... a-nceput.
Dar pentru că obscurul guvernează
Pe un pământ confuz şi belicos
Vin voci de falşi profeţi, ce delirează,
Şi omenirea se îndepărtează
De singura salvare, de Cristos.
Căci chiar de-s semne înfiorătoare
Care privesc al vremilor apus,
Ele sunt totuşi îmbucurătoare
Pentru acei care cu nerăbdare
Aşteaptă întâlnirea cu Isus.
Este bolnav şi obosit Pământul
Iar asfinţitul lui e iminent
Cum prin profeţi a glăsuit Cuvântul,
Dar când spre cer ne va chema Preasfântul,
Noi îl vom părăsi, spunând: Prezent!
Amin
Vulcan, 13.11.09 Simion Felix Marțian
Venind din moarte viu, biruitor,
În trup de slavă ca o haină nouă,
Păşeai spre-ai Tăi, Isuse, dor spre dor,
Trecând prin zid, prin uşa cu zăvor,
Să-i binecuvântezi cu... ”Pace vouă!”
Uimiţi, ei încă mai credeau că-i vis
Dar semnele din palmă, mărturie,
Au şters al îndoielilor înscris
Cu-al bucuriei foc de nedescris
Dar... Toma nu era la părtăşie.
Când s-a întors, încă se îndoia
Căci numai el, din toţi, nu Te văzuse;
Ar fi crezut şi parcă nu putea,
Voia să-şi pună palma-n palma Ta
Să simtă semnul cuielor, Isuse.
Tu nu Te-ai supărat, căci l-ai iubit
Şi pentru el ai mai venit o dată
Spunându-i blând, cu glas abia şoptit:
„Priveşte,Toma, unde-am fost lovit,
Semne de cuie şi de lance, iată!”
De data asta nu i-a mai fost greu
Căci ochii lui uimiţi puteau să vadă
Şi a rostit cu glas crescând mereu:
„O, Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Şi îi era aşa uşor să creadă.
Toma a vrut să vadă şi-a crezut
Dar, Doamne,Tu m-ai fericit pe mine
Privind spre viitor dinspre trecut,
Căci semnul cuielor nu l-am văzut
Şi totuşi Te iubesc şi cred în Tine.
Prin har Te văd în alte semne-acum
Şi nu în urma cuielor, ca Toma;
Te văd în al Creaţiei album,
În urmele ce mi le laşi pe drum,
Şi-n Duhul Sfânt Îţi simt din plin aroma.
Simion Felix Martian
( Luca 24:13-35)Abia dacă ghiceai umbrele seriiCând, spre Emaus, cei doi uceniciMergeau purtând prăpastia dureriiCăci, îndoiţi de vestea învierii,În tragic se-adânceau, mai mici, mai mici…Păşeau prin colbul drumului de ţarăCu suflet răvăşit, nemângâiat,Când paşilor alţi paşi se-alăturarăŞi un drumeţ le zise…ca-ntr-o doară:“Ce discutaţi aşa de-nflăcărat?”“Tu chiar nu ştii? Dar toată lumea ştie,Căci tot oraşul a fost zguduitDe nemaipomenita tragedie:Isus din Nazaret, speranţa vieA libertăţii noastre, a murit.L-au judecat şi L-au trimis la moarteDeşi era profet, om ne-ntinat,Şi-acum, un zvon venit dinspre cetateCrează iarăşi ambiguitate,Spunând că Domnul ar fi înviat.”Când au tăcut, înfăşuraţi în seară,Străinul a-nceput a tâlcuiDin profeţiile de-odinioară:“Voi nu ştiaţi că trebuia să moarăŞi să-nvieze-apoi, a treia zi?”Se derulau prin faţa lor cuvinteŞi parcă totul devenea mai clar,Căci în lumina scrierilor sfinteUn gând le încolţea atunci în minte:E viu Cel ce-a murit sus la Calvar.Cu pâlpâiri venind tot mai aproapeEmausul se-ntrezărea pe drumŢesut parcă din umbre şi din şoapte.“Drumeţule, afară-i deja noapte,Rămâi la noi, căci e târziu acum.În odăiţa lor de pace plinăAveau la masă un necunoscut,Dar pâinea frântă le-a adus lumină,Recunoscând prezenţa Lui divină:“Este Isus!” Dar El a dispărut.Rememorând tot drumul, cu uimire,Emoţia de-atunci se lămurea,Vibrând încă, în voce şi-n privire:“Nu ne ardea în piept a Lui vorbireCând El Scripturile ne deschidea?”Ce bucurie! Câtă siguranţăŞi-avânt se împleteau în mod sublimÎn inimile pline de speranţă,Şi-au hotărât, cu multă cutezanţă:“Să ducem vestea la Ierusalim!”***Avem câte-un Emaus fiecare,Mergând pe drum cu-al îndoielii chinCând parcă şi speranţa-n suflet moare,Dar, Doamne, prin prezenţa-Ţi salvatoareTu ne ridici şi ne-ntăreşti. Amin.Vulcan, 14 febr.2012
Incandescentul miez al unei drame,
Având ca scenă al Golgotei deal,
Părea, răcindu-se, să se destrame
Când au căzut cu bezne reci marame,
Ca o cortină peste-un act final.
Scenariul, însă, mai avea mistere
Venind din profeţii cu glas vibrant,
Căci nici în chinul greu, nici în durere,
Şi nici în moartea cu a ei tăcere
Nu s-a ajuns la...punctul culminant.
Cu oameni risipindu-se în zare,
Satisfăcuţi de-acest deznodământ,
Scenariul părea unul oarecare,
Însă vedem pe fila următoare
Că moartea n-are ultimul cuvânt.
Şi-a treia zi, la fel ca-n profeţie,
L-au prins din nou frisoane pe pământ
Când a primit a cerului solie
Prin îngerul venit din veşnicie
Ca să răstoarne piatra la mormânt.
Din cer venea lumina spre Lumină
Spre Cel care păşea biruitor
Peste sinistra morţii ghilotină
Şi deschidea, cu dragoste divină,
Spre înviere uşa tuturor.
Nu, nu putea mormântul să-L încapă
Pe Cel prin care toate s-au creat;
Şi ce părea un gong final spre groapă
E doar semnal că viaţa stă să-nceapă
Cu roluri noi. Cristos a înviat!
Amin
Vulcan, 11 aprilie 2014 Simion Felix Marțian
Înconjurat de semne de-ntrebare
Care ţeseau un văl de-adânc mister,
Tu ai trecut prin lumea trecătoare,
Isuse,torţă călăuzitoare,
În drumul Tău din cer şi către cer.
Vii întrebări îşi căutau răspunsul
Când Te-ai născut în chip miraculos
Şi Te-a-nsoţit misterul, nepătrunsul
Mereu, când se-ntrebau: "Oare e Unsul?"
"E Cel ce vine?" "Este chiar Cristos?"
Poate a fost doar curiozitate,
Sau poate chiar erau setoşi de har,
Dar vrând să scape de-ambiguitate
Ei Te-au tratat cu agresivitate
Testându-Ţi nemurirea pe Calvar.
Divine mâini cu mângâieri sublime
Au plâns atunci cu lacrimi rubinii
Muşcate de piroane, cu cruzime,
Când răutatea clocotea-n mulţime
Şi-Ţi refuza prezenţa printre vii.
Misterul care Ţi-a-nsoţit venirea
S-a transformat în beznă pe pământ,
S-a zguduit din temelii zidirea
Când Duhu-Ţi străbătea nemărginirea
Iar trupul era pus într-un mormânt.
Dar de pe"Cine-i?",semnul de-ntrebare
S-a deplasat, scăpat de sub control,
Pe "Unde-i?", chestiune arzătoare
Când au văzut călăii, cu stupoare,
Că în mormânt nu-i nimeni, că e gol
***
Nu am să pot, oricât aş vrea de tare,
Să-Ţi mulţumesc Isuse îndeajuns
Că prin jertfirea Ta mântuitoare
Tu m-ai scăpat de semne de-ntrebare,
Căci înviind în mine, mi-ai răspuns.
Eu ştiu şi "cine" eşti şi ştiu şi "unde"
Căci Tu mi-ai dezlegat acest mister,
De-aceea aş dori ca orişiunde
Să pot şi eu la întrebări răspunde,
Să fiu o călăuză către cer.
Amin
Vulcan, apr. 2008 Simion Felix Marțian
Linţoliul negru îmbrăca grădina
Şi cerul nopţii, devenit mai greu,
Plângea cu stele, strecurând lumina
Prin iarba ce plângea ca violina
Sub paşii trişti de Om şi Dumnezeu.
Părea că din măslini tăceri degajă
Ca înaintea unei mari furtuni
Şi-n neclintirea de oşteni de strajă
Înfioraţi ei lăcrimau prin coajă
Privind tragismul sfintei rugăciuni.
Îngenuncheat, Isus privea prin noapte
Şi-un zbor curmat părea-ntregul văzduh,
Dar El privea departe, mai departe,
Că-n sufletul Său întristat de moarte
Se declanşase bătălia-n duh.
“Paharul, Tată, văd acum paharul
Cu tot veninul lumii. Este-al Meu.
Privesc la el şi-i simt adânc amarul,
Vreau să-l ating, Mi-e inima ca jarul
Dar simt o-mpotrivire şi Mi-e greu.”
În roua ierbii ce parea că plânge,
Lângă genunchi de Dumnezeu smerit,
Curgea sudoarea prefăcută-n sânge
Ca o lumină care se răsfrânge
Din focul bătăliei, înteţit.
“Îndepărtează, Tată, de la mine
Acest pahar, Mi-e mult prea greu a-l bea.”
Şi iar părea balanţa să se-ncline
Înspre cel rău, dar s-a-nclinat spre bine
Când El a zis: “Facă-se voia Ta!”
A fost un strigăt viu de biruinţă,
Şi mâna-ntinsă-atunci către pahar
E mâna ce ne-a scos din nefiinţă
Eternizându-ne prin juruinţă,
Când ne-a înveşmântat în strai de har.
Amin
Vulcan, 23/24 martie 2012 Simion Felix Marțian
Și lemnul se stingea a sacrificiu,
Dezmoștenit de propria-i pădure,
Când, cunoscând sărutul de secure,
Se-ncrucișa tăcut pentru supliciu.
A-mbrățișat damnați prin vremi obscure,
Dar ce purta acum pe frontispiciu
Era-nceputul unui edificiu
În care Domnul slavei să se-ndure.
Un lemn, o cruce se-nfrățea cu slava
Sub mușcături atroce de piroane
Când lumea își scuipa spre ea otrava,
Dar Cel crucificat, prins de frisoane,
Înnobila iar, prin iertare, pleava:
Pe ei, pe noi, pe mii de milioane!
Amin
28 apr. 2013
Înfipt în anotimp până-n plăseleMă împrimăvărez în verde viu,Şi-nseninat de cerul azuriuSorb seve noi, dorind să scriu cu ele.Mă năpădesc cuvintele nescriseCând primăverii îi plătesc tribut,Căci frumuseţea nu-i doar atributCi viaţă nouă afluind prin vise.Şi văd, înfăşurat în foi de viaţă,Că primăvara nu-i doar anotimp,Este o stare dincolo de timp,Este trezire, este dimineaţă.E învierea simţurilor toateSpre bine, spre frumos, spre adevăr,E neprihana florilor de mărDe roua dimineţii sărutate.Trăind, deci, primăvara ca o stareCa înviere, ca dorit dezgheţ,Văd scrisul îndurării mai citeţŞi-aud mai clar a cerului chemare.Iar inima-mi, Părinte, vrea să-Ţi ceară,Cu un demers cu totul exploziv:Condamnă-mă, Te rog, definitivLa o eternă, sfântă primăvară.AminVulcan, 12 aprilie 2014 Simion Felix Marțian
„Ei bine, eu văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului...” (Daniel 3:25)Când strălucea vestitul BabilonÎncât, trufaş, nu-şi mai ştia măsuraŞi Nebucadneţar era pe tron,Şi-au ridicat, după străvechi canon,Un chip de aur jos în Valea Dura.Şi prin poruncă de la împăratS-a dat imperiului o sărbătoareCa să sfinţească chipul înălţat,Poporul tot, în vale adunat,Urmând să îi aducă închinare.Iar cine la al flautului cânt,Al alăutei tremurat de coardăŞi-al corului nepotolit avântNu va cădea cu faţa la pământ,Să fie aruncat în foc, să ardă.Nişte haldei cu gând neîmpăcat,Care-şi alimentau cu fiere ciuda,S-au dus atunci cu pâra la-mpăratSă-i spună clar că nu s-au închinatTrei tineri dintre cei aduşi din Iuda.Mânia izbucni clocotitorMânată de porniri întunecate:„Sunteţi între-nchinare şi cuptor,Că nici un dumnezeu îndurătorDin mâna mea nu vă mai poate scoate!”„Noi, împărate,-avem un DumnezeuCare sfidează-a focului dogoareŞi a ne scoate din cuptor nu-i greu,Dar chiar dacă n-o face, nici un zeuNu va primi a noastră închinare.”Moment dramatic: împletind fiori,Tăceri şi groază, se ţesea urgia,Când în cuptoru-ncins de şapte oriI-au aruncat pe cei trei muritoriSă experimenteze veşnicia.Spaima-şi găsi, cu toţi fiorii ei,În inima împărătească loculCând el văzu-n cuptor patru, nu trei,Şi unul, ca un fiu de dumnezei,Părea să fi-mblânzit cu totul focul.Dar când l-a stâmpărat ca şi un leacLumina evidenţei, orbitoare,El a strigat: Ieşiţi acum, ŞadracŞi Abed Nego! Hai şi tu, Meşac!Da, Dumnezeul vostru este mare!***Când vine încercarea-n viaţa taŞi în cuptor dogoarea e prea mare,Priveşte-n jurul tău, nu dispera,Căci în cuptor mai este Cineva,E Cel ce-ţi poate oferi salvare.Şi prin credinţa ce-o vei dovedi,Înfiripată din imbold cucernic,Tu vei vesti şi vei mărturisiIar cei ce încă se-ndoiesc vor şti:Avem un Dumnezeu Atotputernic!AminVulcan, 28 iunie 2012 Simion Felix Marțian