duminică, 19 aprilie 2015

Isus, Toma şi… eu

Venind din moarte viu, biruitor,
În trup de slavă ca o haină nouă,
Păşeai spre-ai Tăi, Isuse, dor spre dor,
Trecând prin zid, prin uşa cu zăvor,
Să-i binecuvântezi cu... ”Pace vouă!”

Uimiţi, ei încă mai credeau că-i vis
Dar semnele din palmă, mărturie,
Au şters al îndoielilor înscris
Cu-al bucuriei foc  de nedescris
Dar... Toma nu era la părtăşie.

Când s-a întors, încă se îndoia
Căci numai el, din toţi, nu Te văzuse;
Ar fi crezut şi parcă nu putea,
Voia să-şi pună palma-n palma Ta
Să simtă semnul cuielor, Isuse.

Tu nu Te-ai supărat, căci l-ai iubit
Şi pentru el ai mai venit o dată
Spunându-i blând, cu glas abia şoptit:
„Priveşte,Toma, unde-am fost lovit,
Semne de cuie şi de lance, iată!”

De data asta nu i-a mai fost greu
Căci ochii lui uimiţi puteau să vadă
Şi a rostit cu glas crescând mereu:
„O, Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Şi îi era aşa uşor să creadă.

Toma a vrut să vadă şi-a crezut
Dar, Doamne,Tu m-ai fericit pe mine
Privind spre viitor dinspre trecut,
Căci semnul cuielor nu l-am văzut
Şi totuşi Te iubesc şi cred în Tine.

Prin har Te văd în alte semne-acum
Şi nu în urma cuielor, ca Toma;
Te văd în al Creaţiei album,
În urmele ce mi le laşi pe drum,
Şi-n Duhul Sfânt Îţi simt din plin aroma.

Amin     
Simion Felix Martian

Sonet pacifist

Istoria-ncalță bocancii, din nou,
Punându-și podoabe găsite-n rastele,
Și hâde miasme cu moartea în ele
Dau tușa finală acestui tablou.
Șenile și sânge și foc și zăbrele,
Și goarna chemând cu funestu-i ecou
Dau lumii aspect de sinistru cavou
Și flamura păcii scâncește-n atele.
Război? Dar de ce, când e pace-n Cristos!
Iubind, să cântăm din viori, nu din durde
Și totul va fi mai curat, mai frumos!
Lăsând la o parte discordii absurde,
Și-aducând Dumnezeului păcii prinos,
Dați drumul pe pajiște păcii, să zburde!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 18 aprilie 2015

marți, 14 aprilie 2015

Primăvară, simţuri şi-nviere

În mugurul ce ochii şi-a deschis,
Clipind mirat în verdea lui tăcere,
Văd un miracol vieţii circumscris
Ţâşnind dintr-un crepuscul interzis
Ca o-nviere.

Pământul, ce cu jilav plescăit
Deschide încolţirii bariere,
Emană un miros nedefinit
Purtând în el, în chip nedesluşit,
O înviere.

Melodiosul susur de izvor,
Scăpat de a îngheţului durere,
Atinge coarda inimii uşor
Şi mângâie auzul ca un cor
De înviere.

Pe trupul încordat de aşteptări
Mi-e primăvara toată mângâiere
Şi-abandonându-mă acestei stări
Mă las înfăşurat de-albastre zări
Şi de-nviere.

Gust cu nesaţ al primăverii rod
Mustind renaştere şi îmbiere
Şi, săturat, de toate mă deznod,
Să-mi fac din seve proaspete un pod
Spre înviere.

Dar, peste toate, crucea din Calvar,
Pe care Dumnezeu prin sfânta-I vrere
Adus-a jertfa mântuirii-n dar,
Deschide-al veşniciilor hotar
Prin Înviere.


Vulcan, 4 aprilie 2014    Simion Felix Marțian

luni, 13 aprilie 2015

Mormântul gol

E linişte acum peste cetate,
Sunt zorii unei alte dimineţi,
S-a stins ecoul celor întâmplate,
Numai nişte femei îndurerate
Îşi duc povara grelei lor tristeţi.

Sunt câteva femei galileene
Pătrunse de iubirea lui Isus,
Mergând încet, vii umbre pământene
Cu focul lacrimilor prins în gene,
Spre locul unde Domnul a fost pus.

Duceau miresme şi duceau iubire
Şi grija că-ntre ele şi Cel dus
Stătea o lespede ca despărţire,
Un rece bolovan fără simţire,
Zid mort între viaţă şi apus.

Această grijă le-a fost spulberată
Când, uluite, ele-au observat
Că lespedea a fost înlăturată,
Iar în mormânt... ce veste minunată!
Nu era trupul Celui căutat.

Ca o explozie lovind Pământul,
Această veste l-a cutremurat
Şi a pornit în patru zări, ca vântul,
Ducând mesajul: Este gol mormântul,
Isus Cristos din morţi a înviat!
***
Punându-şi strict problema existenţei,
Mulţi oameni îşi fac idoli pe pământ
Dând gir materialului, prezenţei,
Dar cei salvaţi sunt roadele absenţei,
Absenţei unui trup dintr-un mormânt.

Amin
Vulcan, martie 2007      Simion Felix Marțian

duminică, 12 aprilie 2015

Cristos e viu

Din cronicile multiseculare,
Deodată, colbul a fost risipit
De dangăte de bronz, răsunătoare,
Cuprinse-n texte vii, clocotitoare,
În profeţia ce s-a împlinit,

Când printre oameni a venit Mesia,
Cu chip de om şi totuşi Dumnezeu;
În bezna lumii El a fost făclia
Şi cheia ce deschide veşnicia,
Modelatorul unui nou credeu.

Timidă la-nceput, noua credinţă
S-a metamorfozat în vâlvătăi,
Căci Domnul dovedea, cu prisosinţă,
Că a venit să-aducă biruinţă
Şi viaţă veşnică pentru ai Săi.

În juru-I se strângeau, tot mai aproape,
În legătura harului deplin,
Cei ce voiau trecutul să-şi îngroape,
Cei ce-au văzut cum lacrime, potoape,
Le-a şters acest Învăţător divin.

Părea că totul merge foarte bine,
Dar au fost devastaţi de uragan
Şi crezul lor s-a prăbuşit, ruine,
Când L-au văzut pe Cel din slăvi divine
Frângându-Se, umil, sub bici roman.

Nu, nu era uşor să înţeleagă
Că Cel scuipat era din cer venit
Şi că Acel care-a venit să dreagă
Relaţia-ntre Cer şi lumea-ntreagă
Se stinge pe o cruce, răstignit.

Era de necrezut deznodământul:
Chiar pe Cristos o groapă-L înghiţea?
Mai grea ca piatra ce-nchidea mormântul,
Mai grea, se pare, ca întreg Pământul
Era-ndoiala ce îi apăsa.

O, bieţi copii, unde vă e credinţa
Şi cunoștința voastră din profeţi?
Acolo e trecută suferinţa
Şi moartea, însă e şi biruinţa,
Nu vă-ndoiţi de ce o să vedeţi.

Căci au sosit şi zorii învierii
Şi din înalt, ca fulgerul venind,
Coboară-un înger, cad ca morţi străjerii
Şi din abisul negru al durerii
Cristosul iese, moartea biruind.
***
E viu în veci Cel ce-a învins mormântul
Şi-acum e-aici, poţi să Îl simţi, de crezi,
Deschide-ţi inima, primind Cuvântul,
Şi-apoi, pornind spre El cu tot avântul,
Nu te-ndoi că o să Îl şi vezi.

Amin
Vulcan, martie 2007        Simion Felix Marțian

sâmbătă, 11 aprilie 2015

Cămaşa lui Cristos


Teatru antic, oare, vrea să fie?
E-o scenă dealul? Crucile-s decor?
O, nu, ci o cumplită tragedie,
Arzând din profeţie-n profeţie,
Se împlineşte-n chip sfâşietor.
Nu a mai fost scenariu scris vreodată
Să poarte-atâta chin în slovă, greu,
Beznă în plină zi, urlete, gloată,
Cutremur, lacrimi, cruce-nsângerată,
Iar personajul tragic, Dumnezeu.
Da, Dumnezeu, Cristosul, Mântuirea
Care murind pe cruce-mbrăţişa
Cu braţe de iertare omenirea
Şi, către ceruri înălţând privirea,
La Tatăl duhul Şi-L încredinţa.
Când timpul sta încremenit în clipă,
Împotmolit, parcă,-n tragismul dens
Care făcea din negură risipă,
Un straniu act părea că se-nfiripă
Şocând prin aparentul său nonsens:
Soldaţi romani, a căror nepăsare
Din râsul gutural se revărsa,
Desprinşi de evidenţa-ngrozitoare,
Trăgeau la sorţi cămaşa Celui care
Pentru iertarea lor pe lemn murea.
Ei nu ştiau, n-ar fi putut să ştie,
Când jinduiau cămaşa Lui la sorţi,
Că Cel ce se stingea în agonie
Mergea spre locul Său din veşnicie
Trecând, o clipă numai, printre morţi.
Se-nfiora din temelii zidirea
În faţa sacrificiului divin
Menit să ne aducă mântuirea,
Dar pământescul îşi oprea privirea
La o cămaşă, un veşmânt de in.
Cămaşa, chiar a Lui, pânză rămâne,
Strivită de statutu-i efemer,
Cu ieri, cu azi, dar, poate, fără mâine,
Dar dincolo de ea era o Pâine,
O Pâine care-a coborât din cer.
De n-ar fi, Doamne, marea Ta iubire
Prin care-adesea cu folos ne cerţi,
Nu am primi din cer călăuzire
Şi în orbirea noastră, da, orbire,
Noi am rămâne numai la coperţi.
Amin
Vulcan, 20 aprilie 2013      Simion Felix Marțian

joi, 9 aprilie 2015

Dealul Căpățânii

Din încreţirea scoarţei, tind spre soare
Piscuri semeţe, ce se pierd în nori.
Imaginea lor plină de grandoare
Te copleşeşte şi îţi dă fiori.

Însă nici unul n-are să rămână
Săpat în cronici şi zidit în legi,
Ca dealul cu aspect de căpăţână
Unde-a venit salvarea lumii-ntregi.

Un deal anost, lipsit de măreţie,
Că numai crucile creşteau pe el,
Avea, la cumpănă de vremi, să fie
Altar de jertfă pentru Sfântul Miel.

Pe fruntea lui s-a înălţat o cruce,
Ca axă pentru-ntregul Univers,
Pe care-un Fiu la Dumnezeu se duce
Şi izbăvirea vine-n sens invers.

Un deal care a zguduit zidirea
Şi-a-nfăşurat-o-n întuneric greu,
Când se stingea în duh Neprihănirea
Şi Dumnezeu striga spre Dumnezeu.

Din dealul cu aspect de căpăţână
Mai curge sângele izbăvitor,
Pământul sterp a zămislit fântână,
Izvor de dor, dor tămăduitor.

Amin
Vulcan, martie 2007     Simion Felix Marțian

marți, 7 aprilie 2015

Săptămâna Patimilor

E-atât de... mare Săptămâna Mare,
Atât de grea pe-a timpului balanță
Și-atât de plină-n propria-i vibranță
Că nu-și găsește loc în calendare..

În ea s-a strâns istoria, strivită
De fenomene-n cavalcade stranii,
Și doar lumina caldă din cazanii
Redă privirii forma-i împlinită.

O săptămână cuprinzând în sine
Istoria scrâșnită prin suplicii,
Pe care niciun fel de artificii
N-o poate decora în ”bun” sau ”bine”.

E săptămâna picurând cu sânge
Pe zilele trecând cu pumni și palme,
Pe ore de batjocuri și sudalme,
Pe clipe tragice când cerul plânge.

În fața valului imens de ură
Stă El, Hristosul, trist scrutând Calvarul,
Și către ceruri ridicând paharul
Îi soarbe cea din urmă picătură.

Cumplită săptămână a durerii,
Mai dai fiori prin timp, sfidând distanțe,
Și-ai fi ucis pe veci orice speranțe
De n-ar fi fost...și zorii Învierii!

Amin
Vulcan, 7 aprilie 2015    Simion Felix Marțian

duminică, 5 aprilie 2015

Intrarea în Ierusalim

A fost o zi cum n-a mai fost vreuna,
Când Te-ndreptai,Isuse,spre cetate
Pe-un măgăruş,smerit ca-ntotdeauna,
Insă vuia prin gloate,ca  furtuna,
Un clocot de speranţe înviate.

Nicicând n-ai fost primit cu-atâta soare,
Cu-atâtea flori ce-şi împleteau parfumul,
Nicicând atâtea feţe zâmbitoare
Nu s-au smerit,căzându-ţi la picioare,
Cu hainele să Îţi aştearnă drumul.

Se dezbrăcau în cinstea Ta finicii,
Punându-Ţi la picioare neprihana
Strivită-n clorofila rămuricii,
Şi gloatele strigau cu ucenicii:
Osana Împăratului,osana!

Aşa găseşti Isuse drag cu cale
Să intri-n inimi,ca şi în cetate,
Întâmpinat cu imnuri,osanale,
Călcând pe-ale smereniei petale
Şi înviind speranţele uitate.

A fost o zi când am trait sublimul,
O zi ce stăruie şi tot în prag e
Când eu,neînsemnatul,anonimul,
Te-ntâmpinam ca şi Ierusalimul
Când Te-ndreptai spre el dinspre Betfaghe.

Dar în cetate-ai cunoscut trădarea,
Triumful Tău s-a transformat în dramă
Când fila-ntoarsă a-nsemnat schimbarea,
Şi plini de ură cereau condamnarea
Cei ce Te-au aclamat,gloata infamă.

Eu însă vreau,Isuse,cu ardoare
Ca şi-n cetatea mea interioară
Să fiu mereu ca la întâmpinare,
Ca prin vorbire,faptă sau umblare
Să nu Te răstignesc a doua oară.

Amin
Vulcan,Apr.2008     Simion Felix Marțian