joi, 17 noiembrie 2016

Sonetul căinţei

dsc_0015a
Un ghem, o încâlceală de strădanii
Mi-e asudatul univers imund,
Unde și razele care-l pătrund
Vin dinspre orizontul de jelanii.
Aș vrea să gust și eu un zbor rotund
Având aripi de imnuri și cazanii,
Iar inima marcată de pisanii
Să se îmbrace în senin fecund.
De-aceea vreau căinței să-i dau glas
În rugăciunea mea înlăcrimată,
Înțelegând că-i al iertării ceas,
Și-apoi, îmbrățișat de Sfântul Tată,
Să stau și eu cu sfinții la taifas
Ca o făptură nouă, achitată.
Simion Felix Marțian

miercuri, 2 noiembrie 2016

Ploaie de toamnă

Plouă vârtos, abrupt, cu ochii-nchiși,
Din norii suflecați gospodărește
Și pomii-s uzi și reci și interziși
Și frunza-ngălbenită răgușește.
Un univers de umezeală gri
Se-nstăpânește peste tot și toate
Și veșnicul „a fi sau a nu fi?”
Are soluția-n…umiditate.
De-atâta rece și de-atâta sur
A zgribulit și aripa nădejdii,
Făcând din zbor doar un târâș obscur
Sub ramuri dezbrăcate de odăjdii.
Pătrunde umezeala până-n miez,
În oase-i frig și-n suflet burnițează,
Și pe pământul îmbibat, obez,
Doar deprimantul plumburiu tronează.
Și, ca o frunză, prins de ramul meu,
Simt că sunt victima acestei toamne
Căzând în gol, dar strig la Dumnezeu:
Mă prăbușesc, întinde-mi mâna, Doamne!
Un suflu numai și a fost deajuns
Ca să dispară-această apăsare,
Și-am înțeles al Cerului răspuns:
Deasupra norilor e veșnic Soare!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 27 octombrie 2016

marți, 1 noiembrie 2016

Bunicul și normalitatea

bunicul
„La MINE în casă nu poroncește Ceaușăscu!” Nu este expresia unei rezistențe dârze în fața sistemului. Nu. Sau, poate, totuși… De fapt sunt cuvintele bunicului meu, rostite cu hotărâre, atunci când noi, nepoții, l-am îndemnat șă-și dea ceasul cu o oră înainte. Trecuse și țara noastră la ora de vară.
Cu o logică de fier, ca a lui Moș Ion Roată, el a adăugat: „Cum să zâci că-i patru, dacă-i tri?” Noi înțeleseserăm că-i vorba de o măsură luată din rațiuni economice, dar pentru el era o deviere de la normalitate. Și avea dreptate, doar că în cazul acesta normalitatea era una arbitrară. O normalitate care se putea schimba prin consens.
Mi-am amintit de cuvintele lui Simion „dintre gruiețe”, bunicul meu, văzând cu câtă ușurință se abdică azi de la normalitate. Și nu de la una arbitrară. Dumnezeu a instituit familia, și mii de ani aceasta a fost normalitatea, până azi când o dăm pe sminteală.
Homosexualitatea este o meteahnă bătrână, dar a fost întotdeauna condamnată de Dumnezeu, ca păcat. Și oamenii au considerat-o la fel. De ce, astăzi, nu se mai consumă în obscuritate, ci iese la lumină? Cui folosește toată această propagandă deșănțată? De ce trebuie să-și legalizeze păcatul?
Căutăm răspunsuri, încâlcindu-ne în întrebări, la care Moș Simion, sau Moș Ion Roată ar fi răspuns simplu: lucrul diavolului. Și iar le dăm dreptate. Ca să propui astfel de legi trebuie să fii ori nebun ori manipulat. Or cei de la Bruxelles (ori de aiurea) nu par nebuni. Și, totuși, astfel de legi se votează, chiar dacă vorbim de o minoritate nesemnificativă.
Tulburarea mea, văzând în ce direcție merg lucrurile, s-a accentuat dureros când am văzut că și România are aceeași problemă ca temă de casă. Nu mi-aș fi imagina că vor exista discuții, ci că hotărârea va fi, din start, unanimă pentru normalitate. Că vor fi voci care vor striga: în casa mea, în România mea, nu poruncește Bruxelles-ul. Nici diavolul. Suntem creștini, slujind lui Dumnezeu.
Dar Simion „dintre gruiețe” nu-i consilier prezidențial. Nu-i nici parlamentar. El pur și simplu…nu-i. A fost ce-a fost, până când i-a sunat ceasul. Un ceas pe care nu l-a mutat niciodată de la normalitate.
Hai, bunicule, spune-le și celor de la putere cine „poroncește” în casa asta. Adică în România.
Simion Felix Marțian
Vulcan, 25 octombrie 2016