sâmbătă, 25 martie 2017

Mă doare Europa

HPIM1999d
Când văd mușcând rafale nemiloase
Din flamura albastră câte-o stea,
Mă doare Europa până-n oase
Căci sunt al ei , cum și ea e a mea.
Prezentul doare, gata să abdice,
Mustind cangrene pentru viitor,
Trecutul, însă, astăzi cicatrice,
Era tratat ușor, mult mai ușor.
Și-a tors pe fusul vremii ani de jale,
Dar a învins furtuna grea mereu,
Căci înflorind spre cer prin catedrale
Stătea cu fața către Dumnezeu.
De unde leac acum, când pun zăvoare
Și lacăt pe bisericile ei,
Și-ntr-o hipnoză-atotcuprinzătoare
O-ntoxică de-a valma cu moschei,
Și-adună-n curtea-i multiculturală,
Prin nu știu ce unionist hrisov,
Doar mânji troieni, ce mușcă din zăbală,
Și-i dau sărutul cu…Kalașnikov.
E-n Belgia acum o mușcătură,
Dar încă doare Londra și Madrid,
Parisul are urme de arsură
Și alte răni pe fața-i se deschid.
Mă doare Europa, și îmi vine
Să strig, să urlu tot năduful meu:
Revino la valorile creștine
Să vezi cum dă izbândă Dumnezeu!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 25 martie 2016

marți, 21 martie 2017

De Ziua Internațională a Poeziei, despre poezia evanghelică

Cruce 2
Inițiativa UNESCO de a declara, din anul 1999, ziua de 21 martie Ziua Internațională a Poeziei, deși cam tardivă, este totuși lăudabilă. Ea vine ca o recunoaștere a rolului pe care poezia și creatorii ei l-au jucat dintotdeauna în lărgirea orizontului spiritual.
Cât de departe am putea sonda în trecut, spre originea poeziei? Sau în ce măsură ne-am apropia de adevăr, dacă am încerca să evaluăm numărul poeziilor scrise? Sau cât de mult s-a scris…despre poezie?
Mi-am propus să scriu și eu câteva rânduri, dar nu despre poezie în general ci, folosind focalizatorul, să-l îndrept spre poezia religioasă, apropiind apoi poezia creștină și oprindu-mă asupra poeziei evanghelice. Pentru că diferențele sunt remarcabile.
Sentimentul religios a străbătut poezia tuturor timpurilor. De altfel termenul grecesc „poiesis”, din care ne vine „poezia”, are sensul de „facere”, de „creare”. Ori creativitatea este ceea ce a pus Dumnezeu în om, făcându-l după chipul Său. Nu-i deloc surprinzător, deci, că în religiile lumii exprimarea prin poezie a ocupat un loc important.
Vechiul Testament a fost scris într-o mare măsură în versuri. Pe lângă cărțile din componența sa prin excelență poetice, găsim pasaje cu o mare încărcătură de poezie și în cele istorice, profetice sau Pentateuch. De altfel ,o anumită muzicalitate îl străbate în întregime.
Credința creștină exprimată în poezie o întâlnim frecvent în literatura universală. Pe alocuri sporadic și tangențial la subiect, în altele cu fior profund și mesaj consistent. Poeții din toate epocile au acordat în creația lor un loc acestei teme. Mai mare sau mai mic.
Și acum despre poezia evanghelică. Poți să fii poet și evanghelic în același timp. Evanghelic din punct de vedere al orientării și apartenenței religioase. Și totuși să nu fii poet evanghelic. Poezia evanghelică trebuie să aibă mesaj. Grecescul „evangelion” are un singur sens. Acela de „veste bună”. Ori o veste trebuie transmisă clar, chiar dacă în acest caz, recurgând la poeticitate, o îmbrăcăm într-un strai deosebit.
Aceasta era și părerea lui Costache Ioanid privitor la mesaj. Dar cine mai ține seama azi de părerea lui Ioanid? În niciun caz snobul literar. Pentru că acolo unde se succed curentele, există și modă. Și unde este modă, este și snobism. Ori snobul disprețuiește ținuta de vara trecută ca fiind demodată, dar primește cu entuziasm pe cea antică, numind-o „retro”. S-o fi aplicând asta la ținută, dar în literatură valoarea rămâne valoare, indiferent de data nașterii. Sau culoarea scutecelor.
S-au ridicat multe voci împotriva „artei cu tendință”, susținând „arta pentru artă”, dar nevoia celei dintâi se impune în cazul poeziei evanghelice. Nu sunt adeptul predicilor rimate. Mai ales când sunt scrise…stângaci (să mă exprim eufemistic). Acestea pot fi exprimate altfel. Nu e nevoie nici să versificăm textele biblice, pentru că nu le facem mai eficiente.
Poezia se scrie cu inima, recurgându-se la toată gama de procedee stilistice, dar mesajul nu trebuie sufocat. Recunosc că și eu mă las uneori dus de val în larg, și fac eforturi să-mi strunesc fantezia, privind spre țărm. Acolo așteaptă cei cărora le adresăm mesajul.
Nevoia de mesaj în poezie am înțeles-o, dincolo de sfaturi, printr-o experiență personală. Eram în perioada întunecată a existenței mele când, folosind un robust blindaj ateist, mă credeam imun la…evangelion. Eram fortificat împotriva oricărei predici, dar nu mi-am anihilat sensibilitatea la poezie. Și ceea ce nu-mi puteam imagina, s-a întâmplat: m-a cutremurat o poezie de Costache Ioanid. Cu mesaj. Valențele poeziei, în această direcție, sunt nebănuite.
Scriam, cu câțiva ani în urmă, în „Dor de poezie”:
„Dă-mi, Doamne, forţa de-a struni cuvântul
Şi cu iubire să-l înnobilez,
Să Te cunoască şi prin vers pământul,
Un vers cu focul dragostei în miez.
Vreau să-mpletesc dantelării măiastre
Punând cuvintele pe canava,
Lansându-le apoi în zbor spre astre,
Înaripate pentru slava Ta.
Dă-mi scânteiere vie în cuvinte
Ca, înmuind condeiul în napalm,
Să scriu cu foc, cu clocot, vers fierbinte
Sau fă-mă, Doamne, chiar pe mine psalm.”
Scrieți, poeți, și scrieți bine! Iar dacă în creația voastră aveți un capitol pentru poezia evanghelică, faceți-o evanghelică. Sunt oameni sensibili la poezie a căror șansă de a întâlni mântuirea o constituie versurile voastre.
Simion Felix Marțian
Vulcan, 20 martie 2016

Ziua Internațională a poeziei


joi, 16 martie 2017

Dor de verde


Ieșind pe prispa unui gând răzleț
Ca să-mi întind ideile la soare,
Am fost izbit de valul de culoare
Cu creasta de un verde pădureț.
Am scris cu pana înmuiată-n cer
Și-n auriu de țarină fertilă,
Dar o să scriu, mi-am zis, cu clorofilă,
Cu dor de verde renăscut din ger.
Și m-am lăsat pătruns de seve noi
Ca de-o renaștere, de-o nouă viață,
Înțelegând că-n verde se dezgheață
Muriri trecute, adâncite-n noi.
Doar respirând prin muguri înverziți,
Și înverzind la rându-ne spre soare,
Vom dovedi că verdele nu moare,
Țâșnind cu viața-n arborii treziți.
Arzând de dor de verde mă-nfășor
În straiul vegetal ca-ntr-o hlamidă,
Iar inima, tinzând să se deschidă,
Își toarce ruga către Creator:
Ascultă, Sfinte Tată, ruga mea
Când înverzirea-mi este năzuință,
Și fă-mă, căci la Tine-i cu putință,
Măslinul verde pus în Casa Ta!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 15 martie 2017

miercuri, 15 martie 2017

Cuvântul ca un panaceu

Cuvântul
Muntele, tribună și martor tăcut al învățăturii lui Isus, rămânea în urmă, în timp ce El se îndrepta spre Capernaum. Dar ziua nu se terminase, ba chiar urma să-i ofere Învățătorului o surpriză. Una care să-L uluiască.
Un ofițer din garnizoana de frontieră avea un rob la care ținea foarte mult și care era grav bolnav. Nu e greu să ne imaginăm dorința ofițerului de a face tot ce-i stătea în putință pentru a-l salva. Și tocmai atunci intra Isus în cetate.
Centurionul auzise vorbindu-se despre Isus. Doar auzise, dar asta nu l-a împiedicat să creadă. Nu s-a îndoit nicio clipă că este momentul lui. Al salvării robului său. De aceea a trimis o delegație de „bătrâni ai iudeilor”(Luca 7:3) să-L roage să vină la el.
În demersul lor, acești mijlocitori au subliniat meritele acestuia, privitoare la relația lui cu oamenii din cetate, dar și la faptul că le-a zidit sinagoga. Din punctul lor de vedere, se cuvenea să i se răspundă cererii. Și cererea lui nu se referea la o rețetă compensată, sau la o ecografie cu prioritate, ci pur și simplu să-i vindece robul . Pentru că el credea.
O a doua delegație a fost trimisă în întâmpinarea lui Isus, să-I spună să nu se mai deranjeze. În modestia lui, centurionul se vedea nevrednic să-L găzduiască sub acoperișul său. Și, totuși, vindecarea trebuia să se producă. Dar, militar de carieră fiind, obișnuit cu disciplina, a făcut o analogie. Dacă lui i se supun cei din subordine și-i execută ordinele, de ce nu ar proceda la fel și Isus.
„Zi o vorbă, și robul meu va fi vindecat.” (Luca 7:7) Doar o vorbă? E de ajuns un singur cuvânt? Experiența ofițerului din armata romană ne arată că e suficient. Credința lui a fost răsplătită cu o rezoluție pozitivă. Robul său, aflat în pragul morții, a fost vindecat.
Isus a vindecat robul unui ofițer din armata de ocupație. Cea care asuprea poporul ales. De ce? Pentru că avea merite? Pentru că zidise o sinagogă? Nicidecum, ci pentru că a primit o cerere semnată cu credință.
Vorbim atât de mult despre atotputernicia lui Dumnezeu. Și despre dragostea Sa. I-o și spunem în rugăciunile noastre. Dar câtă credință punem în ele? Ajută, Doamne, necredinței noastre! Și rostește, ca răspuns, cuvântul izbăvitor. Amin.
Simion Felix Marțian
Vulcan, 14 martie 2017

miercuri, 8 martie 2017

Sărut mâna, femeie!

1a
Sărut mâna, femeie! Femeie mamă, femeie soție, femeie fiică. Dacă m-am oprit o clipă din zborul meu zigzagat printre cuvinte, să-ți aduc un omagiu, e pentru că întreg Universul se oprește. Se opresc astrele să-ți amintească faptul că ești o ființă absolut specială. Pentru că așa ai fost creată.
După ce Atoateziditorul a creat toate lucrurile, așezându-le la locul hotărât, a văzut că toate erau bune. Dar pentru ca lucrarea să fie desăvârșită mai trebuia ceva. Lipseai tu, femeie. Și Cel ce este dragoste te-a făurit pe tine, ca să iubești. Și să fii iubită. Prin tine s-a împlinit Creația.
Cred că nu întâmplător ziua în care ți se aduc omagii este o zi de primăvară. Dacă nu cumva anotimpul a luat forma ta. Pentru că sunteți la fel de tandre în așteptate mângâieri. Și la fel de posesiv îmbrățișați spre germinare. Și creștere. Și rodire.
La fel aduceți bucurii prin prezența voastră. A frumuseții voastre.
Înflorești, femeie, odată cu primăvara și strălucești asemenea ei. Încălzești, femeie, ca primăvara, și înseninezi ca ea. Ești frumoasă, femeie, ca o primăvară senină. Ca o primăvară așteptată cu nerăbdare.
Sărut mâna, femeie! Ce-aș putea să-ți ofer de ziua ta? Flori? Dar tu ești însăși înflorirea. Și nu știu dacă zâmbetul meu te-ar impresiona, căci tu ești zâmbetul întregii creații. Poate că ți-ar fi de folos rugăciunea mea. Pentru ca Dumnezeu să te întărească, să-ți împlinești menirea. Cu mâinile tale binecuvântate care mângâie, dar și leagănă. Cu inima ta generoasă care oferă iubire. Și se dăruiește, jertfitoare.
Sărut mâna, femeie! Mamă, soție, fiică… Aș vrea ca această zi să fie multiplicată, permanentizată, pentru ca urările să nu înceteze. La mulți ani! Și-o veșnicie.
Sărut mâna.
Simion Felix Marțian
Vulcan, 8 Martie 2017

sâmbătă, 4 martie 2017

De Ziua Mondială a Scriitorilor:La mulți ani, condeieri!

Nu izbucnesc dintre coperți stindarde
Și nici trompeți nu sună pe alei,
Numai nucleul slovei care arde
Cinstește azi, cu-nfiorări de coarde,
Pe cei ce-n scris respiră prin condei.
Și lexicul pestriț se-aliniază
Ascultător la linia de start,
Dospind geneze-nmugurite-n frază,
Ca, erupând în lavă de amiază,
Să-mbrace universul în brocart.
Eu scriu, tu scrii, el scrie și ea scrie
Și dacă ne topim curgând în scris,
În proza noastră sau în poezie,
Ne dăruim, crâmpei de veșnicie,
Celor avizi de viață și…de vis.
Cuvântul scris nu-i doar o cărămidă
Zidind cetăți ce prea devreme pier,
Ci e celulă vie și fluidă
Dând muguri noi, pornind să se deschidă,
Cu meșteșug din Cer și pentru Cer.
Să dăm dar vieții viața ce nu moare,
Trudind în scris la șlefuirea ei,
Și la această mare sărbătoare
Scriu, pentru cei ce scriu, și o urare:
La mulți ani, frații mei întru condei!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 3 martie 2017

joi, 2 martie 2017

Cu vipera, de la ucigaș la zeu

vipera-1
S-a apărat singur, dar foarte convingător. Atât de convingător, încât ar fi putut fi liber. Iar cei în fața cărora se apăra de acuzațiile iudeilor, conaționalii lui, nu erau oricine. Printre ei era procuratorul Festus, împăratul Irod Agripa II și sora acestuia, Berenice, personaj extrem de influent pe lângă împărat
.
L-au ascultat, au deliberat și-au concluzionat: „Omului acestuia i s-ar fi putut da drumul, dacă n-ar fi cerut să fie judecat de cezar.” (Faptele ap. 26:32) Dar Pavel s-a folosit de dreptul său de cetățean roman, cerând să fie audiat la Roma.
Regreta, oare, această hotărâre, văzând că Agripa era convins de nevinovăția lui? Puțin probabil. Sau, mai degrabă, nu! Știa că misiunea lui era să umble, vestind Evanghelia, și acum i se ivea ocazia să călătorească la Roma fără bilet. Și cu escortă asigurată.
Așa a început călătoria lui spre Roma, o călătorie plină de peripeții. Dacă Luca, însoțitorul său, nu și-ar fi înțeles bine rolul de evanghelist, ar fi scris un roman de aventuri după această călătorie. Și-ar fi fost best-seller. Privind lucrurile în felul acesta, mă-ntreb: unde ar fi pus el punctul culminant? Eu cred că tensiunea maximă este… Dar să vedem, pe scurt, cum se derulează evenimentele.
Două sute șaptezeci și șase de pasageri s-au îmbarcat pentru Italia. Sau au fost îmbarcați, pentru că unii, la fel ca Pavel, erau întemnițați. Au navigat printre insulele grecești și au avut chiar o tentativă de oprire pentru iernat, dar și-au continuat călătoria. Apoi a venit furtuna. Dezlănțuită. Zile întregi n-au văzut soarele. Nici stelele. Doar valuri uriașe. Și lupta lor cu furtuna. Și la urmă, naufragiul.
Dar au ajuns cu viață pe insulă. Au fost bine primiți de băștinași, care i-au invitat încă de la sosire să se încălzească lângă focul de tabără. Aici mi-aș opri eu lupa, augmentând detaliile. Pentru că tensiunea crește, oricum. Pavel adună un braț de mărăcini pentru foc, și cei din jur văd cu groază cum dintre uscături iese, atrasă de căldură, o viperă, care se lipește de mâna lui. Aici ar fi putut să fie deznodământul. Dar n-a fost.
Raționamentul privitorilor îngroziți era acesta: „omul acesta trebuie să fie un ucigaș, din moment ce, chiar scăpat cu viață din naufragiu, „zeița dreptății” îl urmărește, să-l omoare. Atât i-a fost.” Oare?-am spune noi. Dar și Pavel, care știa unde l-a trimis Dumnezeu. Și, sigur pe sine, cu siguranța pe care i-o da Cel în care și-a pus încrederea, a scuturat vipera în foc.
Privitorii așteptau să vadă rezultatul mușcăturii și, pentru că nu se întâmpla nimic, au schimbat „încadrarea” apostolului: e un zeu! Hotărâți-vă, oameni buni! E un ucigaș sau un zeu? Nu e nici una nici alta. E omul lui Dumnezeu. Un om căruia Dumnezeu i-a vorbit și l-a asigurat că va scăpa cu viață. Un om cu care Dumnezeu avea de lucrat. Și, cu un astfel de statut, circumstanțele potrivnice nu-l pot afecta.
Ai un drum trasat de Dumnezeu? Ai o țintă pe care El ți-a propus-o? Atunci, călătorie plăcută!
Furtuni? Fii liniștit! Naufragii? Ești în siguranță! Vipere? Puterea lui Dumnezeu se va vedea în tine, iar cei care te cred un ticălos vor vedea că ești copilul lui Dumnezeu. Luminos.
Simion Felix Marțian
Vulcan, 28 februarie 2017