luni, 24 aprilie 2017

Primăvară bizară

Bizar

„ Cât va fi pământul, nu va înceta semănatul și seceratul, frigul și căldura,
vara și iarna, ziua și noaptea!” (Geneza 8:22)
Bat din palme norii scuturând zăpadă,
Act care-n scenariu nu era trecut,
Și-adierea caldă azi e cavalcadă,
Vânt ce-ngheață floarea numai c-un sărut.
Pe decorul verde se chircesc corole
Ce râdeau în soare până de curând
Și, înfășurându-și umerii-n etole,
Zgribulite-ntreabă: Când intrăm noi? Când?
Primăvara vine, primăvara trece,
Chiar și calendarul e debusolat
C-a dat buzna iarna cu suflarea-i rece
Și cu nonșalanța de-anotimp privat.
Alarmarea crește și nesemănată
Când în termometre dansu-i nebunesc,
Rânduiala noastră este răsturnată
Și-alte anotimpuri, iată, se ivesc.
Panicați, ne-ntrecem în a da sentința:
Pentru vremea asta este prea mult ger!
Și privim cu spaimă și cu neputință
Spre oriunde-n lume, numai nu spre cer.
O fi primăvara, poate, mai ciudată,
Sau nu e-mbrăcată cum era mereu,
Dar urmează și ea partitura dată,
Și bagheta este doar la Dumnezeu!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 22 aprilie înghețat, 2017

vineri, 21 aprilie 2017

Tristeți pascale

Cr 3

S-a jucat pe scena lumii Învierea
Cu decor de soare, amplu, fastuos,
Și curgea lumina cerului ca mierea
Peste sala plină ce scanda: Chris-tos!
Dar cortina cade, ca orice cortină,
Cum oricare dramă are-un act final,
Pleacă spectatorii ce-au luat lumină,
Dar evită-n grabă arcul triumfal.
Pot intra în viața veșnică prin cruce,
Căci Eroul piesei este viu în veci
Și așteaptă lumea toată la răscruce,
Să nu ia-n picioare negrele poteci.
Dar mulțimea oarbă , cu lumina stinsă,
A uitat de drama care s-a jucat
Și aleargă-n hohot către zarea-ntinsă,
Ocolindu-și Ghidul trist, înlăcrimat.
Ce ingrată lume! Ce mulțimi uituce
Care-așteaptă, totuși, stagiunea iar:
Va mai fi un Paște, un Erou pe cruce!
Dar El trist Se-ntreabă: A fost în zadar?
Simion Felix Marțian
Vulcan, 20 aprilie 2017

vineri, 14 aprilie 2017

Procesul lui Isus

Proces
Trecea Isus prin săli de judecată,
Sobor, Pilat, Irod şi iar Pilat,
Într-un proces cum n-a mai fost vreodată,
Şi raţiunea ţipă consternată:
„Cum, Adevărul este acuzat?
Pe banca acuzaţilor stă Mila?
Stă Dragostea cu chip curat şi blând?
Se înroşeşte chiar şi clorofila
De indignare, când îşi pun ştampila
Pe condamnare, oamenii, pe rând.”
A apărut un licăr de dreptate
Când i s-a dat s-aleagă, la popor,
Între un Miel şi-un om cu mâini pătate,
Însă mulţimile înfierbântate
Ales-au…potrivit cu firea lor.
„La moarte!”ţipa aspru acuzarea
Cu glas de bici, tăios, încrâncenat,
Şi raţiunea-şi strigă consternarea:
„Dar unde-i, unde este apărarea?
Cum să condamni un om nevinovat?”
Însă procesul, apă-nvolburată,
Curge spre un deznodământ fatal
Şi raţiunea tace sufocată,
Căci toată-această falsă judecată
Trece dincolo de raţional.
Cine şi cum putea să înţeleagă
Că acuzatul, în tăcerea Lui,
Primea pedeapsa pentru lumea-ntregă,
Când fiecare îşi ducea-n desagă
Păcatul bici şi suliţă şi cui.
Şi eu I-am provocat grea suferinţă
Însă acum, fiindcă-am înţeles,
Mă-nchin smerit, cu-ntreaga mea fiinţă,
Să Îi arăt, iubind, recunoştinţă
Că n-a fost apărarea la proces.
Simion Felix Marțian

luni, 10 aprilie 2017

Înflorire


Cireș 1
„Se arată florile pe camp, a venit vremea cântării și se aude glasul turturicii în câmpiile noastre.” (Cântarea cântărilor 2:12)
Gerul se resoarbe și, ieșind din scenă,
Scutură dramatic al cortinei fald,
Iar din rădăcina timpului, perenă,
Primăvara intră îmbrăcată-n cald.
Este grea lumina însolzată-n aur,
La fereastra vieții năvălind șuvoi,
Și-mpărțind regește din acest tezaur
Înveșmântă lumea toată-n straie noi.
N-am de-ajuns ferestre să primesc lumină,
Nu-mi ajung doar ochii, mă deschid prin pori
Să trăiesc minunea de culoare plină
Când pământul râde către noi cu flori.
Doamne, ce minune! Câtă bogăție!
Curge viu culoarea dând luminii rost,
Înflorirea însăși, strop de veșnicie,
Învățându-și, iată, rolul pe de rost!
Sărutăm corole, inspirând culoare,
Și ne curge-n vene timpul înflorit
Când, dorind fierbinte, cerem cu ardoare
Înflorire sacră, trai neprihănit.
Doamne, dă-mi petale, înflorindu-mi viața,
Ca să port în cupă roua de cleștar
Și, spre veșnicie rămânând cu fața,
Să iubesc ca Tine, revărsând nectar!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 9 aprilie 2017

joi, 6 aprilie 2017

Până la credință!

Din vulturul roman și lupul dac,
Din tot ce s-a-mpletit în vatra noastră
Cu germinarea fiecărui veac,
E neamul nostru demn, purtând la frac
Cocarda lui roș-galbenă-albastră.
Atât avem, aceste trei culori
Și a credinței creștinești scânteie,
Purtându-le în noi ca pe comori;
Rețineți, dar, stimați legiuitori:
Sunt trei culori, doar trei, nu…curcubeie!
Suntem, prin Duh, mai mult decât pământ,
Și tot prin Duh familia ni-e sfântă
Așa cum a fost dată prin Cuvânt;
Dacă în voi mai este ceva sfânt,
Nu vă luați cu Dumnezeu la trântă!
Cu legi ne-ați biciuit, ne-ați pus poveri,
Și toate le-am primit cu resemnare
Ca baciul din balada cu oieri,
Dar, nu uitați: nicicând și nicăieri
Credința noastră nu e de vânzare!
Am tolerat, așa, ca neam creștin,
Și-am dovedit mereu îngăduință,
Dar credem în virtute și-n cămin
Și în familie ca dar divin.
Legiuitori, atât! Pân’la credință!
Simion Felix Marțian