luni, 23 februarie 2015

Bucurie regăsită

Să fie, oare, vântul de la nord
Sau ceaţa rece vinovată-i, oare,
De-acest tablou funest, în care doare
Nezâmbetul cu frigul în acord?
De chipurile creionate-n gri
Să fie briciul gerului culpabil,
Într-un tablou cu amărui palpabil,
Neîncadrat de rama „a zâmbi”?
Vezi cocârjate umbre cenuşii
Purtând povara grijilor în spate,
Care umblând pe căi întunecate
Îşi lasă zâmbetul la...datorii.
Putem să achităm şi ger şi vânt,
Căci vinovată de această boală
Este dorinţa de agoniseală
Care ne ţintuieşte de pământ.
Şi-acest „mai mult” insiduos şi greu.
Venind cu-a-ngrijorărilor oştire,
Face din bucurii doar amintire
Şi-l lasă la trecut pe Dumnezeu.
Hei, oameni buni din tristul meu tablou,
Care avizi fugiţi după miraje,
La Dumnezeu se pot lăsa bagaje
Şi regăsindu-L să zâmbiţi din nou!
Nu vă mai ancoraţi în în efemer
Gonind, prin zbucium, bucuria-afară;
Lăsaţi la El a grijilor povară
Şi-o să vă bucuraţi şi-aici... şi-n cer!
Simion Felix Marțian

miercuri, 11 februarie 2015

Unde eşti?


Nu era ceaţă oarbă-n jurul tău,
Nici trupul nu-ţi dădea lăstari de foame,
Dar tu- ai deschis portiţa către rău,
Adame.
Viaţa-ţi râdea în casa de splendori
Unde belşugul deborda din poame,
Însă-ai ales, neascultând, să mori,
Adame.
Te-ardea al conştiinţei glas divin,
Dar nu ştiai că faptele-ţi infame
Nu se prescriu în frunze de smochin,
Adame.
Şi Cel care pe toate le-a creat
Te-a scuturat de scuze ca de scame,
Întreg pământul fiind blestemat,
Adame.
În umbra frunzelor şi azi ascunzi
Păcate-n dureroase amalgame,
Şi în vinovăţie te afunzi,
Adame.
Tu n-ai aflat, cum, încă n-ai aflat?
Blestemul a-nceput să se destrame
De când Isus a fost sacrificat,
Adame!
În jertfa Lui poţi astăzi să găseşti
Sfârşitul fericit al vechii drame
Şi, ca atunci, te-ntreabă: „Unde eşti?”,
Adame.
Răspunde-I azi şi iarăşi vei fi sus,
Privind nemărginite panorame,
Ştiind că toate cele vechi s-au dus,
Adame.
Reia-ţi iar locul lângă Dumnezeu,
Eliberat de vechile mahrame;
Edenul părăsit e tot al tău,
Adame.
Simion Felix Marțian

marți, 3 februarie 2015

Scrisoare către prietenii de-”afară”

Vă caut răscolind prin amintiri,
Trecutul întorcându-l către soare,
Și văd cu nostalgie în priviri
Cum pozele alb-negru prind culoare.
Zâmbesc din ele tinerii ce-am fost,
(Zâmbet strivit de marea mascaradă)
Noi, uteciștii drumului anost,
Încolonații statului la coadă.
Zâmbeam senini printre privațiuni
Și cu-ndrăzneala ce ți-o dă amarul
Ne răzbunam pe marile minciuni
Spunând în șoaptă bancuri cu ”cizmarul”.
Ne mângâiam cu câte-un post străin ,
Să știm ce hituri sunt în clasamente,
Și, prin scrisori, ne răcoream puțin
Plângând la ei ca la...deranjamente.

Au fost frustrări, dar toate la un loc
N-au reușit atunci să ne învingă,
Căci a venit Decembrie de foc
Când cerul țării a uitat să ningă,
Și când, cu Revoluție sau nu,
Ceea ce ochii au putut să vadă
A fost că jugul dureros căzu
Și noi ne-mbrățișam plângând pe stradă.
Un vis de libertate s-a-mplinit
Și-naripați de o speranță vie,
Prin frontierele căzând subit
Vedeam că lumea nu-i doar geografie.
Așa a început un trist exod,
O pribegie crudă, dureroasă,
Pe-un drum către ”mai bine”. ”mai comod”,
Unde ”acasă” nu mai e Acasă.
Dar nu acesta era vechiul vis
Având petale albe de speranță,
Ci Londra, Barcelona sau Paris
Să fie destinații de vacanță.
În țară să muncim pe ”leul greu”,
Mai greu decât măria sa dolarul,
Și țara, strălucind la apogeu,
Să-și etaleze-n lume galantarul.
Nu, nu s-a întâmplat cum am visat
Și frontierele inexistente
Nu ne-au unit, ci ne-au împrăștiat,
Chiar dacă ne mai leagă sentimente.
Ne mai vedem la câte un Crăciun
Sau, dureros, la câte-o-nmormântare,
Și mai vorbim de vechiul vis nebun
Cu țara liberă și-nfloritoare.
Mai punem epocile pe cântar
Să-și scoată-n evidență frumusețea,
Dar singurul aspect extrem de clar
E că ”pe-atunci” aveam...și tinerețea!
Vă port în inimă și-n gând mereu,
În vise vechi ce-s gata să renască,
Și-n rugăciunea către Dumnezeu
Îl rog fierbinte să vă ocrotească.
Simion Felix Marțian
Vulcan, 3 februarie 2015

luni, 2 februarie 2015

Sonet de februarie

De mușcătura crivățului arsă
Scâncește alb pădurea prin nămeți,
Și negrul croncănit, născând tristeți,
În gri rescrie partitura ștearsă.

Scrâșnesc zăpezi în sure dimineți,
Și-n gerul care valuri se revarsă
Doar hornul cald, suindu-și lâna toarsă,
Mai dă speranțe pașilor răzleți.

E rece lumea de indiferență
Și-n gerul urii oamenii trosnesc
Pășind cu neiertarea în cadență,

Dar când în vatra inimii nutresc
Iubirea sfântă generând clemență,
Cu fumul jertfei către cer pornesc.


Vulcan, 1 februarie 2015   Simion Felix Martian