marți, 3 februarie 2015

Scrisoare către prietenii de-”afară”

Vă caut răscolind prin amintiri,
Trecutul întorcându-l către soare,
Și văd cu nostalgie în priviri
Cum pozele alb-negru prind culoare.
Zâmbesc din ele tinerii ce-am fost,
(Zâmbet strivit de marea mascaradă)
Noi, uteciștii drumului anost,
Încolonații statului la coadă.
Zâmbeam senini printre privațiuni
Și cu-ndrăzneala ce ți-o dă amarul
Ne răzbunam pe marile minciuni
Spunând în șoaptă bancuri cu ”cizmarul”.
Ne mângâiam cu câte-un post străin ,
Să știm ce hituri sunt în clasamente,
Și, prin scrisori, ne răcoream puțin
Plângând la ei ca la...deranjamente.
Au fost frustrări, dar toate la un loc
N-au reușit atunci să ne învingă,
Căci a venit Decembrie de foc
Când cerul țării a uitat să ningă,
Și când, cu Revoluție sau nu,
Ceea ce ochii au putut să vadă
A fost că jugul dureros căzu
Și noi ne-mbrățișam plângând pe stradă.
Un vis de libertate s-a-mplinit
Și-naripați de o speranță vie,
Prin frontierele căzând subit
Vedeam că lumea nu-i doar geografie.
Așa a început un trist exod,
O pribegie crudă, dureroasă,
Pe-un drum către ”mai bine”. ”mai comod”,
Unde ”acasă” nu mai e Acasă.
Dar nu acesta era vechiul vis
Având petale albe de speranță,
Ci Londra, Barcelona sau Paris
Să fie destinații de vacanță.
În țară să muncim pe ”leul greu”,
Mai greu decât măria sa dolarul,
Și țara, strălucind la apogeu,
Să-și etaleze-n lume galantarul.
Nu, nu s-a întâmplat cum am visat
Și frontierele inexistente
Nu ne-au unit, ci ne-au împrăștiat,
Chiar dacă ne mai leagă sentimente.
Ne mai vedem la câte un Crăciun
Sau, dureros, la câte-o-nmormântare,
Și mai vorbim de vechiul vis nebun
Cu țara liberă și-nfloritoare.
Mai punem epocile pe cântar
Să-și scoată-n evidență frumusețea,
Dar singurul aspect extrem de clar
E că ”pe-atunci” aveam...și tinerețea!
Vă port în inimă și-n gând mereu,
În vise vechi ce-s gata să renască,
Și-n rugăciunea către Dumnezeu
Îl rog fierbinte să vă ocrotească.
Simion Felix Marțian
Vulcan, 3 februarie 2015

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu