Mirosul de brânză și spiritualitatea

Îmi povestea un prieten cum, aflându-se într-o vizită pe meleagurile natale dintr-o foarte pitorească zonă a țării, și-a luat în bagaje, la întoarcere, și niște brânză. De-aia, așa, de la mama ei!
Era încântat că le va face o surpriză copiilor. Surpriza a fost însă a lui. N-au vrut copiii să mănânce. De ce? Pentru că…miroase. Aveau dreptate copiii. Mirosea. A brânză.

Cum să le mai spui copiilor că asta e adevărata brânză, după ce s-au obișnuit cu cea de la supermarket, fără miros și de multe ori fără gust. E brânză doar după etichetă, deși ai putea scrie, la fel de ușor, „creier criogenat de brânzozaur”.
Nu știm ce mai e natural în această brânză, de când oamenii, descoperind jocul de-a genetica și chimia aromatică, sunt în stare să facă prune cu miros de ananas și castraveți cu gust de portocale. Sau de cărămizi de Jimbolia.

Încerc să-mi îndepărtez gustul amar, nemodificat genetic, cu o porție de umor, dar nu merge.
Nu merge pentru că, invadați de falsurile pe care le acceptăm cu ușurință, pierdem din vedere autenticul. Și nu-l mai recunoaștem.
Nu merge pentru că aceeași strategie se aplică și în domeniul spiritual. Și e dureros. Tragic.

Nu merge pentru că, obișnuiți cu mesajele „de supermarket”, inodore sau cu arome sintetice, nu mai suportăm „mirosul” mesajului autentic. Deși ar trebui să-l căutăm, să-l prețuim.
Nu știu cât de important este să ne întoarcem la alimentele naturale, cu gusturi și mirosuri autentice, nemodificate, dar știu că e vital ca în domeniul spiritul s-o facem. Chiar dacă, pentru început, „mirosul” ne va deranja.

Cei care au cunoscut autenticul au o obligație față de generația de supermarket.
Și unora și altora, succes! Dumnezeu să ne lumineze.

Simion Felix Marțian
Vulcan, 20 noiembrie 2015