Sonetul Genezei

Când Tu ai zis, Doamne: “ Să fie lumină!”
Nimicul a dat, într-o curgere vie,
Izvoare vederii venind din… pustie,
Căci însuşi “niciunde” prindea rădăcină.

Apoi, prin aceeaşi sentinţă: “Să fie!”
Ivitu-s-au stele, prin voia-Ţi divină,
Şi soare şi lună pe bolta senină,
Neantul dând forme ce merg spre vecie.

Iar după ce viaţa umplut-a pământul
Cu iarbă şi arbori, cu păsări şi fiare,
Făcut-ai şi omul, punând în el cântul.

Şi eu m-am născut să-Ţi aduc închinare,
Spălâdu-mi în jertfa divină veşmântul,
Când Tu ai zis, Doamne: Să fie iertare!

Simion Felix Marţian
Vulcan, 16 februarie 2019