De profundis (Rugăciune de miner)

Mă cheamă adâncul din nou
Și beznei cu râvnă mă dărui,
Dar nu sunt prin asta erou
Chiar dacă pot munții să-i nărui.

Cu patimă dau ce-i de dat
Și-n miez sfredelesc azi Carpații
Cu braț de oțel, încordat,
Dar nu cer prin asta ovații.

Nu, nu sunt deloc un titan,
Ci om ce câștigă cu trudă
Făcând cu sudoare un ban,
Căci, iată!-și casca mi-e udă.

Afară m-așteaptă ai mei:
Băieții pe Jiu,dau la pește,
Iar fata, leit mama ei,
Acasă cu ea, gângurește.

Și ochii mi-s umezi de dor,
Dar ceva deasupra trosnește;
În spate mă-ngheață-un fior
Iar inima-n piept se oprește.

Nu, nu! – strig spre cer. Doamne, nu!
În mâna-Ți divină sunt toate
Și știu că de-aici numai Tu
Mai poți cu-ndurare-a mă scoate.

Te chem de aici, din genuni,
Știind că puterea-Ți divină
Mai face și astăzi minuni
Și-aduce în beznă lumină.

Mai vreau să-i revăd pe ai mei,
Mai vreau să ajung iar acasă
Și-apoi, împreună cu ei,
Să simt că și masa e masă.

Și-n pacea venind ca răspuns
Am zis: de acum, sfinte Tată,
Trăi-voi de rugă pătruns
Și eu și familia toată!

Simion Felix Marțian
Vulcan, 27 august 2014