La revedere, Becky

Am cunoscut-o pe Becky dintr-o carte. O carte în care era personajul principal, dar dădea şi numele cărţii. Nici nu-mi imaginam că o s-o întâlnesc vreodată. Am avut ,însă, harul să o întâlnesc. Şi să o reîntâlnesc. Şi să mă bucur de fiecare dată.
Am înţeles de la bun început că este o persoană specială, având o misiune specială, pe care alături de părinţii ei Mircea Oprean şi Lidia Husanu Opreanşi-a asumat-o. Şi-au asumat această misiune "la pachet" cu necunoscutele din ecuaţiile lui Dumnezeu, care nu ne dă întotdeauna detalii privitoare la planurile Sale. Şi, mai ales, nu ne răspunde la întrebări de genul "De ce eu, Doamne?" sau "De ce aşa, Doamne?"
Becky Oprean nu mai e printre noi.S-a dus să dea raportul: "Misiune îndeplinită, Doamne!" Şi asta dincolo de înţelegerea noastră. S-a dus lăsăndu-ne răscoliţi de durere, dar având speranţa pe care o împărţea cu generozitate potrivit chemării ei.
Despre Becky şi Becky's Hope am mai scris poezii. Aş vrea să o fac şi acum, dar simt că-mi lipseşte dramul de detaşare necesar ca să-mi caut cuvintele.
Voi încerca, totuşi, căci trebuie să-i spun: La revedere, Becky!

La revedere, Becky

Când suferinţei i s-a dat anume
Surâsul ca un nimb nepământean
Să-mpartă, strălucind, speranţă-n lume,
Acesta s-a numit Becky Oprean.

Da, un surâs, un fâlfâit de-aripă
Ca un îndemn nemijlocit la zbor,
Speranţă renăscând clipă de clipă
Şi împărţită darnic tuturor.

Ne-a însorit printr-un surâs trecutul
Când surâzând privea spre viitor,
Dar dăm prezentului plângând tributul
Căci despărţirile oricând ne dor.

Surâsul ce-o făcea strălucitoare
E astăzi doar în amintire viu;
Aş vrea să-l nemuresc şi-n vers, dar, oare,
Cât aş putea cu lacrima să scriu.

Mă reculeg, torcând în vers durere
Dar împletind şi optimism pe fus,
Să pot rosti crezând: La revedere,
Becky, în veşnicie cu Isus!

Simion Felix Marțian