Sonetul căinţei

Un ghem, o încâlceală de strădanii
Mi-e asudatul univers imund,
Unde și razele care-l pătrund
Vin dinspre orizontul de jelanii.

Aș vrea să gust și eu un zbor rotund
Având aripi de imnuri și cazanii,
Iar inima marcată de pisanii
Să se îmbrace în senin fecund.

De-aceea vreau căinței să-i dau glas
În rugăciunea mea înlăcrimată,
Înțelegând că-i al iertării ceas,

Și-apoi, îmbrățișat de Sfântul Tată,
Să stau și eu cu sfinții la taifas
Ca o făptură nouă, achitată.

Simion Felix Marțian