N-aș putea să definesc precis așteptările mele de la vara aceasta. Reîntâlnirea cu marea după aproape treizeci de ani mi se părea mai degrabă o provocare. Nu-mi era dor decât de vuietul ei tainic, nedeslușit, dar fascinant.
Chiar mă întrebam ce-ar putea face la mare, în plin sezon estival, cineva căruia îi repugnă până și gândul de-a sta întins la soare, iar de aglomerație fuge din răsputeri. Pentru că ăsta sunt eu. Și asta e marea în „epoca bronzului”.
Și totul a început cu un drum obositor, din care doar îngrozitoarea centură de sud a Bucureștiului m-a îndemnat la reflecție: dacă așa ar fi drumul spre iad, oamenii l-ar evita mai cu osârdie. Dar acela e jalonat cu tentații.
Născut într-o zonă de deal și trăind într-o depresiune montană, am străbătut câmpiile țării doar ocazional. Peisagistic, nu-mi păreau prea atractive. Ceea ce puteau oferi ca încântare pentru ochi ține mai degrabă de agricultură: un lan de grâu, de floarea soarelui, de rapiță. Sau, poate, o întretăiere de drumuri. Sau cumpăna unei fântâni, atemporală, străjuind zarea.
De data asta, însă, câmpia era pregătită să mă scuture de idei preconcepute.
Conduceam deja de două ore spre răsărit când orizontul a început să se coloreze. Nu sunt familiarizat cu pictura, dar mai jonglez cu culorile în fotografie. Dar ce-mi vedeau ochii depășea nu doar experiența ci și imaginația mea. Se pregătea, parcă, un decor fantastic pentrau a intra soarele în scenă.
Și a intrat. Magnific. Roșu. Fascinant, dar real. Pentru că Cel care ne bucură cu răsărituri nu folosește photoshop-ul.
Mă îndreptam spre el vrăjit, gata să-i cer câmpiei iertare.
La munte, când soarele se ițește de după cleanțuri, această etapă coloristică e deja depășită. E cuceritor, dar cu altă strategie.
Câmpia, pe care o vedeam ternă, a punctat. Cu un răsărit încântâtor.
Ce-ai putea să mai spui privind aceste minunății ale creației? Doar atât: cât de măreț e Dumnezeu!
Simion Felix Marțian
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu