Păstorul mioriței

Coboară cerul pe-un picior de plai
Cu soarele împrăștiat prin iarbă,
Și-n tâmpla lui izvoare par să fiarbă
În limpezimi venind din guri de rai.

Dar tihna-nstăpânită-aici din veci
Îmbracă astăzi lacrima ce doare,
Căci nu-nflorește iarba cu mioare
Și-n straiul muntelui se sting poteci.

Și nici cavalul nu cântă de dor
La stâna care-n asfințit se frânge,
Căci miorița astăzi nu mai plânge,
Iar plânsul este-al Blândului Păstor.

În iarba grea de verde îndrăzneț
Păstorul cheamă ne-ncetat mioare,
Și lipsa lor de pe pășune-L doare,
Căci pentru toate a plătit un preț.

Dar multe au pornit după străini,
Plecând de la otavă la otravă,
Și-n mlaștina imundă și bolnavă
Pasc moarte până jos la rădăcini.

În țarcul de la stână era loc
Și adăpost pentru întreaga turmă,
Dar astea-s vremurile de pe urmă
Ce prevestesc un implacabil foc.

Păstorul șade pe-un picior de plai
Care își susură-n pășuni izvoare,
Și-așteaptă cu iubire și răbdare
Să-Și întregească turma pentru Rai.

Simion Felix Marțian