marți, 25 august 2015

Sonet de august

Clipesc uimite albele amiezi
Când timpul bate-n geamul dinspre soare
Cu berze pregătite de plecare,
Și-și picură carminul prin livezi.
La sânul verii parcă-i mai răcoare
Când zarea se umbrește cu cirezi,
Și-amurgul pune stele și diezi
În tril albastru de privighetoare.
Dar drumul către coacere, gustar,
Este un timp al împlinirii-n sine,
Nu filă fâlfâind în calendar.
Și, cu uimirea năvălind în mine,
Îmi pun dorința vie pe altar:
Mă împlinește-n timpul Tău, Divine!
Simion Felix Marțian
Vulcan, 24 august 2015

sâmbătă, 22 august 2015

Sarea pământului

„Voi sunteţi sarea pământului. Dacă sarea îşi pierde gustul,(...) nu mai este bună la nimic...” (Matei 5:13)

Când, Doamne, m-ai scos din salină,
Un drob colţuros,rece, frust,
Mi-ai pus în cristale lumină
Şi-apoi ,cu puterea-Ţi divină,
Mi-ai spus răspicat: Să dai gust!

Printre roci cea mai fără valoare,
(Cum stă lângă brad un arbust),
Vedeam că sunt slab, nu sunt tare,
Dar Tu-ai pus în mine valoare
Şi am ce n-au ele: am gust!

Urmându-Ţi, Stăpâne, porunca
Merg astăzi pe drumul îngust
Căci asta mi-e slujba, mi-e munca,
Să dau din mine ce-i bun ca
În juru-mi să simtă: am gust!

O lume de-arome avidă
Mă crede probabil vetust
Văzându-mi privirea candidă,
Dar ea este cea insipidă
Şi eu pot să-i dau ce am: gust!

Sunt drobul cu sarcini precise,
Crescând în lucrare robust
Aşa cum de Tine decis e,
Şi-atent la ceea ce scris e:
Să nu pierd, să nu pierd din gust!

Amin
Vulcan, 27 oct. 2012   Simion Felix Marţian

sâmbătă, 15 august 2015

Sonet marin

Oglindă albastră, sau zbucium intens,
Zâmbind prin dantele de val, sau ursuză,
O simți cum cunoașterii vii se refuză,
Sub straiul misterelor sale, imens.
Și vuietul tainic ne pare o scuză
Privind refractările ei fără sens,
Sau poate că-n vălul secretelor,dens,
Se simte ea însăși adesea confuză.
Abis de enigme țesute în larg,
Ne pare că-n urletul ei are ură
Când valuri în stâncile vieții se sparg;
Dar peste primejdii și-a lor mugitură
Se-nalță măreț al speranței catarg
Căci, Doamne, Tu zisu-i-ai: „Taci! Fără gură!”
Simion Felix Marțian
Eforie Nord, 15 august 2015

vineri, 14 august 2015

Cronici din epoca bronzului (3)



A trecut deja de ora patru. Dimineață. E timpul pe care mi-am propus să-l dedic scrisului.
Netulburat de nimeni și de nimic, stau la masa din fața căsuței având în față laptopul care este încadrat strategic de cafea și paharul cu alune, care mai folosește și ca suport pentru lampa miniaturală care-mi luminează tastatura. Doar n-o să folosesc ochelari cu infraroșii.
Cerul tinde să se lumineze, ca o cortină peste scena întunecată pe care au jucat perseidele. A fost noaptea lor de succes. Ploaia de meteori constituie întotdeauna un spectacol grandios.
Chiar și greierii ies din scenă.Doar ici- colo se mai aude câte un țârâit întârziat, al vreunui greier care-și caută prin iarbă partiturile răvășite de briză.
Scena, însă, nu rămâne goală. Intră păsările. Alte cântări armonizate la corul magnific al creației. Și toate spre gloria Creatorului. Haideți pe scenă, frați întru umanitate! E timpu laudelor.
Timpul se scurge și în vacanță. Implacabil. Chiar și fără o planificare riguroasă. Mă gândesc la ce-am realizat până acum din ceea ce mi-am propus pentru acest sejur.
Mai întâi, un „nu” hotărât televizoului, care de fapt nu se bucură de atenție deosebită nici acasă. Aici nici măcar n-am avut curiozitatea să verific dacă funcționează cel din cameră. Realizat.
Apoi mi-am propus să nu stau întins la soare, pe nisip. Nisip avem și acasă, la toate magazinele cu materiale de construcții. Și n-am stat niciun minut.
Ce nu avem acasă? Mare. De aceea mi-am mai propus să stau zilnic cel puțin cinci ore în apă. Să mă las îmbrățișat de valuri. Soarele mă va vedea și acolo, pentru a-și desăvârși opera.
Și, oricum, bronzat sau brânzat, eu rămân același: plin de bucuria vacanței și a întâlnirii cu marea. Dar mai presus de toate, plin de mulțumire înaintea lui Dumnezeu.
Simion Felix Marțian

joi, 13 august 2015

Cronici din epoca bronzului (2)

Dacă aș vizita litoralul pentru „bronz”, aș pretinde o reducere. Și asta pentru că sunt parțial bronzat. Cel puțin pe brațul stâng. Cu câteva zile înainte să plecăm de acasă, am făcut o excursie prin zonă.
A fost o zi splendidă, petrecută în locuri mirifice împreună cu oameni minunați. Am făcut un tur prin Defileul Jiului, Cheile Sohodolului, Transalpina și Cheile Jiețului. Deconectat de cotidian, așa cum se cuvine într-o excursie, am absorbit cu nesaț frumusețe, ca un burete uitat la soare, care găsește în sfârșit umezeală.
M-am întors îmbibat de frumos, dar și cu brațul amintit...bronzat. Brațul dinspre geam.Bronz unilateral. Asimetric. Și de aceea, poate, inestetic . Pentru uniformizarea bronzului aș putea să mut, pentru o vreme, volanul pe dreapta. Ar fi o soluție pe termen scurt. Cea pe termen lung ar fi o mașină cu volanul pe mijloc. Ar părea că bat câmpii, dar ce nu fac unii pentru a se bronza... Trăiască snobismul! Oare?
Dar eu am venit să mă întâlnesc cu marea. M-am apropiat cu sfială, cu un sentiment de vinovăție pentru absența mea îndelungată. Mă așteptam la reproșurile ei pentru ingratitudine.
Nu mi-a reproșat nimic. M-a privit cu ochi mari, de smarald și părea că se bucură. Se bucura cu țipete de peșcăruși. Cu dantela strălucitoare a valurilor cu care săruta pătimaș țărmul. M-am contaminat de bucuria ei și m-am simțit absolvit de vină. Am reușit chiar să fac abstracție de aglomerație. Să consider furnicarul ca făcând parte din decor.
Și cum bucuria acestei întâlniri mă înaripa, nu am putut decât să rostesc, asemeni psalmistului: „Cât de multe sunt lucrările Tale, Doamne! Tu pe toate le-ai făcut cu înțelepciune și pământul este plin de făpturile Tale. Iată marea cea întinsă și mare: în ea se mișcă nenumărate viețuitoare mici și mari.” (Psalmii, 104:24-25)
Simion Felix Marțian

miercuri, 12 august 2015

Cronici din epoca bronzului (1)


N-aș putea să definesc precis așteptările mele de la vara aceasta. Reîntâlnirea cu marea după aproape treizeci de ani mi se părea mai degrabă o provocare. Nu-mi era dor decât de vuietul ei tainic, nedeslușit, dar fascinant.
Chiar mă întrebam ce-ar putea face la mare, în plin sezon estival, cineva căruia îi repugnă până și gândul de-a sta întins la soare, iar de aglomerație fuge din răsputeri. Pentru că ăsta sunt eu. Și asta e marea în „epoca bronzului”.
Și totul a început cu un drum obositor, din care doar îngrozitoarea centură de sud a Bucureștiului m-a îndemnat la reflecție: dacă așa ar fi drumul spre iad, oamenii l-ar evita mai cu osârdie. Dar acela e jalonat cu tentații.
Născut într-o zonă de deal și trăind într-o depresiune montană, am străbătut câmpiile țării doar ocazional. Peisagistic, nu-mi păreau prea atractive. Ceea ce puteau oferi ca încântare pentru ochi ține mai degrabă de agricultură: un lan de grâu, de floarea soarelui, de rapiță. Sau, poate, o întretăiere de drumuri. Sau cumpăna unei fântâni, atemporală, străjuind zarea.
De data asta, însă, câmpia era pregătită să mă scuture de idei preconcepute.
Conduceam deja de două ore spre răsărit când orizontul a început să se coloreze. Nu sunt familiarizat cu pictura, dar mai jonglez cu culorile în fotografie. Dar ce-mi vedeau ochii depășea nu doar experiența ci și imaginația mea. Se pregătea, parcă, un decor fantastic pentrau a intra soarele în scenă.
Și a intrat. Magnific. Roșu. Fascinant, dar real. Pentru că Cel care ne bucură cu răsărituri nu folosește photoshop-ul.
Mă îndreptam spre el vrăjit, gata să-i cer câmpiei iertare.
La munte, când soarele se ițește de după cleanțuri, această etapă coloristică e deja depășită. E cuceritor, dar cu altă strategie.
Câmpia, pe care o vedeam ternă, a punctat. Cu un răsărit încântâtor.
Ce-ai putea să mai spui privind aceste minunății ale creației? Doar atât: cât de măreț e Dumnezeu!
Simion Felix Marțian